De ceva vreme Revista Cultura publica fragmente din cartea autobiografica a lui Mister. Pana cand aceasta va vedea lumina tiparului o sa aducem in acest topic fragmentele din viitoarea sa carte.
Va fi un topic inchis, eventualele comentarii va rog sa le faceti aici



Amintiri de inceput

Cornel Dinu



Este interesant ca o scapare a destinului m-a facut sa particip, intr-o functie onoranta, dupa „lovitura de stat cu public“ din decembrie 1989, la reasezarea sportului nostru. N-a fost deloc usor, pentru ca malaxorul istoriei scotea atunci la iveala atatea instincte malefice, adormite doar de declamativul societatii multilateral dezvoltate, suportata prin celebra noastra supunere neonorata nici de cea mai mica cracneala. Au fost si momente placute dar, asa cum ne este poate sortit, au durat foarte putini. Am vazut-o, parca, pe Maica Domnului, ne zambea binevoitor, ca de fiecare data cand ne-a aparat si scos din blestemele istoriei. Dar a fost mai putin decat intr-o strafulgerare. Imediat ne-am recapatat raul nostru ancestral: invidie, ipocrizie, tradare, inselaciune. in fine, se cerea totul si nimeni nu era dispus sa arunce macar o privire de atentie spre semenul de alaturi si nevoile sale. Sau macar o inclinatie de respect fata de ceea ce reprezentau institutiile statului, atat de fracturate pe cat pareau. in doua cuvinte, istoricul Florin Constantiniu a pus diagnosticul, anticipand chiar viitorul. „Dupa 1990 in Romania n-a fost decat hatar si bacsis“!...

Le-am simtit si eu inca din prima dimineata in care m-am apucat de treaba la Ministerul Sportului. Luasem, ce-i drept, modelul francez, dar nu ne puteam rupe de pedeapsa formelor fara fond ce ne urmarea. Am avut si ghinionul sa-l aduc ca titular al portofoliului, cu parasutistii de acasa, pe Mircea Angelescu. il stiam demult, dar numai din fotbal. Iar oamenii sunt ades enigme ce, in conjunctura unor evenimente de catalism social, cum au fost in decembrie 1989, devin greu de recunoscut.

Cu presedintele Iliescu era legat de comuniunea utecista care, sa fim drepti, era mult mai de acceptat, chiar si cu tematica ei, decat dezmatul parca incurajat al tineretului de azi. Modelul „cercetasilor“ si al „strajerilor“ l-a contaminat in copilaria lui pantofara si pe Ceausescu. Numai ca una este sa te inspiri de la britanici si scolile lor si cu totul altceva de la sovietici, cu Furteva si „Frunzele“ lor cu tot.

Mircea Angelescu traise grandoarea dar si decadenta aparenta a muncii de jos, prin rotirea cadrelor de activisti. Facuse o vreme parte chiar din intelectualitatea nationala creata de „destoinicul carmaci“. Ridicata dar tinuta la distanta doar... a folosirii. Din calcule ce tin numai de frica mujicului de cei care mai stiu si carte. Interesant este ca tocmai aceasta elita socialista a fost ostracizata in primele luni ale anului 1990! Aruncata chiar in puscarii! Sa fie, oare, doar o simpla coincidenta? Emanata din frecusurile in timp ale tovarasilor de drum socialisto-comunist? Sau bratul neindurator al Moscovei, cand este vorba de elite nationale ce trebuie distruse, inca, prin privirea cuceritoare, spre Vest, a testamentului lui Petru cel Mare?...

Dar, mai bine sa revin la primele impresii din incinta unde se hotara soarta sportului romanesc din strada cu nume de filozof – „Vasile Conta“. Nu-i asa ca nu-i vorba doar de o simpla asemanare cu adevarul ca miscarea ordonata prin concurs este o alta forma de perpetuare a filozofiei umane?...

Primele zile din cele sase luni de convietuire administrativa pareau din „Sanul lui Adam“. Zambete, primiri ale tuturor celor care aveau deja jalba in protap si, pentru ca se declansase viesparul revendicativ, tot felul de comentarii, luari de pozitie si replici de riposta.

Ce-i drept, n-aveam experienta biroului din care se conduce, dar eram atasat de nelinistea oamenilor pe care i-am gasit acolo. Facusera mai toti sport de performanta, daca nu pe viu, cel putin in anticamerele marilor concursuri. Trebuia, in primul rand, respectata si asezata prin reguli si principii functionale scoala incontestabila de mare performanta a sportului romanesc. Cu Mircea Angelescu se putea destul de rar aborda un asemenea subiect. Foarte nervos in primele ore ale diminetii, se dregea rapid(!), declansand imediat o euforie de comunicare ce nu cuprindea nici un subiect real si necesar. Dupa-amiaza, spre caderea serii, erau programate mese cu amicii de care n-a dus lipsa niciodata. Fiind de ani buni in abstinenta totala, asistam impasibil sperand ca va lansa, totusi, ca ministru plin, vreo strategie. Este drept ca nu-i lipsea abilitatea trasarii de insarcinari si mi-a dat, ca posibil bumerang, responsabilitatea campaniei echipei nationale pentru Mondialul italian. Pana la urma a iesit bine si nu mi-am rupt gatul. Cum se spera.

Cand venea sau aduceam vorba de strategie mi se raspundea cu o superioritate dezarmanta: „Stati linistiti, este treaba mea, stiu ce am de facut“. Pe langa alegerile si organizarea federatiilor, care s-au facut destul de rapid, s-a reusit si descentralizarea mai mult ceruta decat necesara. De aceea, in a doua parte a anului, de unul singur, am schimbat viziunea si ordinea. Pentru ca noul ministru numit, Bogdan Niculescu Duvaz, era chiar strain de sport. Doar mare amator de vanatoare. El a debarcat in iunie 1990 si mai frumos decat Mircea Angelescu. Cu cinci ciraci, ca un veritabil desant cominternist. Mai toti din „Primaverii“, garnisiti si cu o propagandista de profesie, „socioloaga“ Irina Corbu. Taticul ei condusese „Scanteia“. Suficient, nu? Ceva progres s-a putut constata. Acum sticla de whisky a diminetii nu se mai tinea dimineata in fiset, ci la piciorul mesei de taclale...

Cert este ca am trecut peste toate, facand repede o descentralizare controlata. Ajutat si de linistea plina de respect si intelegere traita in aproape trei ani petrecuti, ca exil, in Transilvania, la Targu-Mures si Cluj Napoca. Acolo am cunoscut multi oameni asezati la minte si fapta. Cat de mult conteaza sa fie mai aproape Viena decat Istanbulul. Si, bineinteles, ca libertatea neasezata in conventii de responsabilitate si competenta il strica si mai rau pe om decat orice claustrare. Chiar si aceea suportata pana in 1989. Iar ceea ce le-am impus federatiilor a fost intr-adevar o independenta. Dar, pentru ca banii ii dadea statul, totul era controlat. Chiar si marii criminali ai umanitatii au avut si idei bune. Stalin a lansat logic: „Controlul nu-i acceptat, dar e bun“!...

In cumpana zorilor

Cornel Dinu


Era curtea copilariilor romanesi adevarate. Uluca spre strada cu doua porti. Una mica, mereu stricata, si alta, mai mare, facuta pentru a se deschide la intrarea cailor. Ceea ce s-a intamplat foarte rar, doar atunci cand se-ncumeta proprietarul, un
chiabur desuet, eterna capu[a a
neamului romanesc.

Cum intrai, pe dreapta, era casa vagon, mare, cu patru camere, holul cu geamuri spre curte si, in finalul acestei alinieri, o baie greu de inteles. Apoi, o „chilie“ unde a murit mama lui nenea George, unchiul meu si o bucatarie mare, leaganul mistuitor al mirajului lui Mos Craciun. In continuare, cateva soproane, nelipsitele case pentru gaini si cotetul porcilor, spre gradina din spate.

In curtea de la intrare, un cires superb si un mar oropsit, parca frati certati, dar atat de gustosi, ai existentei noastre. Se alinau, incurcandu-mi fotbalul copilariei.

Strajuita de un nuc secular, urma gradina, incununata cu fel de fel de fructiferi si care a fost rar arata. Si tata, si nenea George stiau ca timpurile aratului nu mai aveau sens nicaieri. Se secera frumusetea intelectualitatii neamului, prin viscolul nimicitor al bolsevismului.

Era inceput de august, spre dimineata, iar zorile incercau, de deasupra nucului, sa sparga noaptea. Sub aceasta bolta feerica, la o masa cu sifon, vin alb, bine dramuit si cu farfurii din eterna gustare a romanilor – branza, masline si babic – tata si nenea George asteptau sa ma nasc.

Nenea George, cum i-am spus tot timpul, se salvase! Facuse liceul elitelor de la Manastirea Dealu, coleg de toate cu unul din nasii mei, Herisescu Bolintineanu, boier ca si tata – din mahalaua Podenilor Barladului. Razesi improprietariti de Stefan cel Mare. Avocat de exceptie, nenea George a priceput imediat ca, la blestemul care ne urmareste pe noi, romanii, de a avea scandalul si tradarea in sange, politica ne mai lipsea! Si nu s-a amestecat in nici una din tentatiile oportuniste ale timpurilor. In schimb, Nasu, Fanel Herisescu Bolintineanu, era deja la Canal!... O pedeapsa inventata, la care am sa ma intorc.

Maica-mea, Lila Radulovici, se lupta sa ma arunce in viata. Si a reusit! Ne nastem fara voie. La inceput parem cuceriti de miracolul lumii, al mersului si al zbuciumului de a ne distruge prin implantarea, doar carnivora, a dintilor, in toate. Iar ca neam, atat de pestrit in genele migratoare care au venit peste noi, avem un talent deosebit de a ne grabi, prea des in toate, sfarsitul.

– Ce zici, George, mai avem un baiat in neamul asta rasfatat de neliniste?

Nenea George savura o maslina, jucandu-se cu samburele ce semana, in tarie, cu ascutimea nasului acvilin elen. Isi mai turna un sprit, agitand cu grija sifonul, inainte de a crea reactia acestei bauturi curioase, austro-balcanice. Sifonul de la ei, vinul de la speranta noastra perpetua ca vom fi mai buni. Poate maine. Niciodata azi!...

– Navaleste cu siguranta acum, Petrica. Simt. Dar am impresia ca n-o sa-i placa lumea noastra. Nici n-are cum sa-i convina ce se va intampla pe aicea. In plus, tu esti boier al unui neam – moldovenii – care i-a tradat pe toti. Pe rusi, pe turci (meritau), pe polonezi, si chiar si pe noi, pe acest trib infrant al valahilor. Tu esti o exceptie, mai sunt ca tine. Dar nu-i asta regula. Apoi, Lila e sarboaica, are explozia in sange. Cind a venit ta-su, fugind de regele Miloš Obrenovici, sosea din Muntenegru. Acolo si acum, barbatul merge inainte, iar femeia trage asinul, in urma, de capastru. Avea doua pistoale la brau, chimirul plin de aur si doua cutite in carambul cizmelor. Pe aici n-a semanat moarte, dar acolo a facut prapad. D-aia si-a luat si talpasita. Si-ti spun eu, vin zile cand va fi atat de rau pe aici, de vor trece multi Dunarea, invers. Vine stihia tembela a stepelor, purtata pe tancuri de cateva galabi israelite, nici macar palestine. Ratatii astia, care improsca omenirea, au tradarea si nerecunoasterea lui Christos in fapte. Vor suferi tot timpul ca neam, desi geniile lor, care imping omenirea, sunt nenumarate. Nae Ionescu, sus, la manastire, cand ne-a facut vreo doua lectii despre asta. Fanica il diviniza ca profesor, nu ca mentor, platit de Alfred Rosenberg sa impinga legionarii la putere. Asta a aflat-o si el mai tarziu. Sorbi dintr-o inghititura paharul vesnicei noastre sperante, rostind parca numai pentru cainii din preajma mesei: „Cei slabi au numai speranta, dar nici o scapare!“ Bietul Plinius! A rostit si simtim cucuta harazita...

Isi turna si Petrica un sprit. Sifonul era de acasa, din sifonaria lui taica-su, Constantin Dinu. Purta pe sticla insemnele „CD“, reunite in Barladul lui „Take, Ianke si Cadir“.

Poarta se clatina, se smuci si intra fratele preferat al Lilei, doctorul Tica Radulovici.

– A aparut acum o ora. Lila e bine. A luptat singura. Tare femeie. E plin de par, pare puternic, dar urla.

– Normal, spuse nenea George, cum o sa-i placa lumea in care se naste. Ar fi bine sa plecam si noi cat mai repede. Eu, oricum, o sa ma duc inaintea voastra. Sunt plictisit si mai scarbit decat voi. Omul meu, Tagore, e deceptionat de Europa. N-avem trairea respectului pentru suflet. Zice ca suntem... „doar carne“. Dar ascultati-ma bine, asta-i cel mai reusit exemplar al familiei. O sa lupte, o sa sufere, si va renaste mereu. Va avea destinul nostru. Infrant ades dar, aparent, rpede renascut. Pentru ca nasterea nu-i decat o moarte anuntata.

Doctorul Radulovici incepu sa-si ia breakefast-ul balcanic. Putina branzica, o maslina, ceva paine si feliute subtiri de salam de oaie, animalul sfant al Balcaniei. Udate cu o tuica de pruna, ramasa de la aperitivul cu multe ore in urma, in toiul traditional al micimii noastre.

– Hai, Petrica, esti a doua oara tata, te-a binecuvantat Dumnezeu. Ca si pe mine. Ramane cineva dupa noi. Este eternul calvar al speciei umane. Va fi din ce in ce mai performanta, dar va trai la fel de animalic. Nu-si poate arunca instinctele. Ãstia de langa noi – cainii – sunt reincarnarea noastra si spionii extraterestrilor. Nu suntem altceva decat o eprubeta in care extraterestrii se joaca cu noi, facand fel de fel de experiente. Numai de-am rezista. Intre noi si ei este o diferenta de capacitate craniana folosibila. Vaticanul nu vorbeste. Tace in continuare. Þin numai pentru ei. Frumoasa impartasanie crestina! Un singur Dumnezeu, Creatorul si amaratii de noi, facatori ai atator religii.

– Astazi pleci, Petrica, spuse nenea George. Ai tren la pranz. Cade lumina peste noi. Ne meritam, intr-un fel, soarta. Am acceptat intunericul. Ne-am deschis ferestrele in fata lor si ni l-au bagat pe gat. Au venit stepele si ne-au inundat cu cetele lor salbatice. Zicea bine favoritul tarinei, Serghei Esenin: „Rade pan' la lacrimi clopotelul“... A fost si pentru ei clinchetul curat al sperantei. Zgomot din Olimp. Vad parca stepa. Blanuri fara oameni, caii alearga salbatic, incercand sa scape din pustiul ei. Se chiuie a desfrau, iar promoroaca schimonoseste si mai rau chipurile venite din Hades.

Terminandu-si pledoaria, nenea George se apleca spre masa. Musca, parca, in acelasi timp, maslina si branza, hrana condamnatilor prin vremuri. Dar si a tuturor cuceritorilor Asiei, incepand cu falanga macedonenilor. Trib batran, aproape extenuat. Dupa ce au cucerit tot ce se putea, in loc sa-si savureze in tacere maslina, branza si mielul, au ravnit si la mirodeniile pieirii, gasite pe acolo. Atunci s-a ales praful. Iar Babilonul era prea vechi si pentru ei, ca sa inteleaga mare lucru.

Se mai turna un sprit. Sifonul era decisiv, crea o reactie sforaitoare, acida, incurcand bisulfitul cu piatra vanata ce mai ramane pe struguri. Stropeala noastra perpetua. Cu gheata, pastrata in calupuri si cumparata cu sfintenie, in fiecare zi, din ghetaria pietei.

– Trebuie sa plec peste vreun ceas, rosti tata. Ma duc s-o imbratisez pe Lila. Femeie devoratoare... Þi-am povestit cum m-a ingrijit in spitalul de la Cernauti, cand m-au adus nemtii, ranit intre viata si moarte de Katiusa rusilor prin meandrele Donului. Atunci m-au salvat caii si obisnuinta curtii parintesti de la Barlad, unde erau mereu cam cincizeci. Si treizeci de caini. Restul, mai mult decat dublu, erau prin domeniile familiei. Dupa ce m-au lovit, i-am spus ordonantei sa ma lege de harnasamente si sa le dea bice. Asa am iesit din bataia lor. Am avut mare noroc. Dupa 200 de metri atacau nibelungii pavazoati in „stupid shmuck“. M-au luat si m-au pus intr-un avion de raniti, spre Cernauti. Altfel nu se mai nastea reusitul asta mic, cum spui tu. Acolo, Lila a stat zi si noapte la capataiul meu. Ma iubea! Dar mi-a si spus, cu sangele ei de Muntenegru: „Sa nu ma inseli vreodata; te simt. Neamul meu descopera toate cotloanele sufletului. Ii pricepem si suntem crescuti ca sa-i intelegem pe oameni. Daca ma inseli, la cat tin la tine (erau frumosi, pereche socanta impreuna) am sa ma razbun cum nu-ti inchipui. Sunt mult mai tare decat tine, dar si ard mai repede. Am sa mor de ziua ta, anuntandu-te!“...

– Taci, Lilo, ingana tata. Durerea pe care o am si vorbele tale imi rostesc destinul.

Era in vara lui ’42. Apoi am venit noi, copiii...

Vazand pentru prima data

Cornel Dinu


Apropierea dintre schije si lacrimi descopera trairi nebanuite. Asa a si fost.

– O iau spre gara, George, spuse tata. Mai asaza un sprit, ca-i ziua. S-au trezit orataniile curtii. Cand vorbesc necuvantatoarele intre ele, ne asculta ingerii. Maine le-am promis jucatorilor „Arlusului“ ca sosesc. Sa nu inceapa antrenamentul, ca vin la „Letea“. Daca se naste, petrecem. Vreau sa-l aud pe Rugiubei, mucalitul echipei, ce spune. Ma tachina mereu: „Cei care au fost raniti de rusi, nu mai pot avea doi copii. N-ati castigat Razboiul Sfant si i-ati mai si tradat pe nemti. Chiar daca ’mneata n-ai luat parte. Vom plati, iarasi, si pentru asta. Ca dupa 1917, cand am facut la fel.“ Sau pe Binder, neamt, get-beget, cu ochii lui curati, din puritatea albastra si profunda a marii. Noi am fost in stare sa le intoarcem ochii si sa nu ne mai hranim din valurile, benefice, teutone.

Lui ii dadeam banii de cheltuiala zilnica a baietilor din echipa in deplasari. La Bucuresti ma astepta singur, la 8 dimineata, in holul de la „Capitol“. Ceilalti mai dormeau. Pentru fiecare o suta de lei. Specificam mereu: „Pentru barbierit si tuns, prajituri la Capsa si spritul de dupa“. Si-l auzeam: „Sa va dea Dumnezeu sanatate, domnule judecator, ne ramane si pentru saptamana viitoare“...

Sorbi finalul spritului si continua. Luase, parca, linia barbiei in piept, a statuii de acum a lui Bacovia, din centrul Bacaului. Tacu un timp.

– Ma paste si pe mine lagarul reeducarii, George. Prietenul meu, ministrul Dumitriu mi-a soptit ca ar fi mai bine sa ma duc singur la munca de jos. Ma cauta sa ma infunde ciracii lui Ana Pauker, care furau de la Sascut si i-am condamnat. E adevarat, cat am fost pe front si-au facut mendrele. Tara de meteci si inainte de razboi. Din lupta lor pentru infulecare a suferit si va mai suferi neamul.

Mangaie un caine de la picioare si continua: „Mie, George, nu mi-a dictat, ca magistrat, decat litera legii si propria-mi constiinta. Am avut bani din familie cat aveam nevoie. Dar, din salariul de atunci, imi puteam permite sa-mi cumpar, lunar, cinci costume de la „Scherg“, zece camasi, cinci perechi de pantofi, zece cravate si sa mananc aproape in fiecare seara la restaurant. Pranzul era un sandwich, ca stateam pe dosare. Aveam in minte atentionarea Maresalului: „Nu e bine sa mananci mult sau sa bei in pauza zilei. Sa n-aveti camasile transpirate, pe scaun“...

– O sa vina asesorii, Petrica! Ei vor dicta sentintele. Tribunale bolsevice, nu va mai conta cata carte stii. Sa vezi ce suferinte ne mai asteapta, pronunta nenea George.

Arunca ceva si nenea Tica, doctorul: „Toate din somnul constiintei noastre“. Iarasi, ca un verdict.

Mezinul familiei Radulovici era divinizat de surori. Indiferent cat se certau intre ele, Tica era tabu. „Nu am conceput niciodata ca se poate casatori cu cineva din Valea Voievozilor“, stabilea mama.

Rosteau chiar, in motivarea artagului, ca nu pe aici veneau voievozii Curtii Domnesti! Adica pe Valea Ialomitei. Ci pe aceea a Dambovitei!... Aveau imaginatie sarbo – muntenegreana in a inventa, chipurile, argumente, chiar bizare, in sustinerea a ceea ce doreau.

De fapt, isi iubeau prea mult fratele, altfel dotat pentru medicina, si doreau sa nu se infunde in condamnarea urbei. Vedeau in el un profesor universitar la Bucuresti.

Tanti Maria, sotia lui Conu' George, aduse cafelele. Toti baura, in afara de nenea George, care declama superior:

– Se poate, am muncit atat sa ma imbat si vreti sa ma dezbat cu porcaria asta orientala? N-am procese azi. Ma intorc la Tagore si astept, acasa, progenitura cea mai reusita a neamului.

Vazand pentru prima data

Mi se pare chinuitor de asemanatoare nedescifrarea clipelor dinaintea mortii, ca si acelea cand, plecand de la san, vezi, deschizand prima data ochii. E o venire si o plecare din ceva care ne este, inca, de neinteles. Nu se poate sa nu fie, intre aceste... doar cateva clipe, o legatura mai mult decat... o viata. Ma provoaca mereu acest gand.

Incerc sa deslusesc. Vedeam, parca, pentru prima data. Eram intr-o camera mica, undeva la munte – sensul incercarii spre culmi al neatingerii noastre sperate. Parca sedeam pe un pat si eram alintat, dandu-mi-se o lingurita cu dulceata. Doar o senzatie infima, diferita de aceea a amarului vietii, ce ne urmareste. Pentru ca sunt nascut sa cred in oameni, cu orice risc. Si ei aveau sa ma insele mereu. Sensul comportamentului lor, nu ei, ca fiinte. Era multa veselie in jurul meu. Oameni tineri, sau poate inconstient de optimisti pentru vremurile pe care le traiau. Ii lega, cu siguranta, instinctul carnal, dimineata vietii. Vedeam, apoi, un culoar. Si camere insiruite, cu usile lor de aparenta intimitate, pe ambele parti. Ca pentru un neam usor de aliniat, la comanda pornirilor de afara. Eram vesel, radeam cu toti laolalta. Poate ca era si din cauza contaminarii pe care copiii o transmit celor din jur. Cu ei incepe mereu un alt timp.

Ma jucam cu o minge, undeva intr-un parc, racorit de brazi. In preajma, ursul dresat al copilariei.

Dupa aproape cincizeci de ani, pe „via Frattina“, in centrul Romei, urmasii dresorilor ursului de la Tusnad lansau acorduri peninsulare. Ei bine, invartitii si bogatii timpurilor decadente de acum dansau pe masurile imblanzitorilor de ursi de pe meleagul nostru. Mereu in flacari si acoperit de fum. Priveam si nu-mi venea sa cred!... Lumea este din ce in ce mai intoarsa dinspre logica. Instinctele ei dominante o condamna astfel.

Incerc sa mai deslusesc, prinzand alte contururi. Cred ca aveam spre patru ani. Era amiaza, primavara sau toamna, atunci cand culorile cazute din soare se aseamana. Acelasi circuit. Viata, prin nastere – primavara; moarte – prin ofilire, toamna. Il vom descifra vreodata? Din nastere spre moarte si invers. Dar care-i secretul acestei metamorfoze? Iar chiar daca pricepem jocul hemoglobinei, incercarea la care suntem supusi, inca, ne depaseste.

Parca-l vad, inca tanar, tatal meu incepuse sa fie indiferent la tinute. Un palton ponosit, bej-maro, in carouri, mainile mari, murdare de ulei. Nu apucase sa se spele. Venea de la reeducare!... Din doctor in Drept la Liège, parca peste noapte, devenise canditat in maistru sondor la „Schela Petroliera Viforata“. Acum in mana oamenilor muncii „oropsiti si exploatati“, ce veneau din consor]iul occidental ce-i formase. Era supus la o eventuala... reeducare. Diabolic termen!...

Pana la urma, vreo zece ani, tata, la Viforata a trait in mare armonie si convingere cu acesti vesnic neadapta]i ai meleagurilor noastre – muncitorii! Talpa tarii din acele momente discutabile, si-au pierdut instinctul de a roboti. Ea a fost doar inselata de toti cei care au condus-o in timp. Porniti, firesc, majoritatea din mijlocul lor. Teribil mecanism ineficient. Al distrugerii!... prin neintelegere.

Si ar exista o explicatie si mai veche. Atunci, demult, cu opt sau o mie de ani in urma, in triburile Europei centrale, daca erai ales sa conduci, trebuia, cu Sfintenie, sa ai grija de nevoile obstei care te-a ales!...

La noi, pentru ca ne-am apartinut noua foarte rar, ordinea impusa venind din afara, straina simtirii noastre, ne-am facut si ne vom mai face mereu chilipir personal din ajunsul la conducere.

De unde si vorba plina de blestem: „Ne este cel mai rau cand ne ocupam noi pe noi insine, trebuind sa ne si conducem!“...

Iar tata, murdar de ulei, simbolul capitalismului real pe care, insa, nu l-am cunoscut nici el, nici noi!?... doar al speculatiilor sale, avea, parca, un umor nebun.

Zambea, ne mangaia, adevarat, iar spalandu-se, parca devenea alt om. Si incepea o noua viata. Aceea a casei!...

– Pune masa, mami! Doar intre ei ii spunea Lila. N-am simtit niciodata unde ar fi trebuit sa cada, cu adevarat, accentul tandretei lor. Se vorbeau din ochi, erau doar doua camere, si un mare culoar in fata lor, dar n-am simtit niciodata acest lucru... Cu noi improvizau un spatiu total al bucuriei.

Eu si frate-miu aveam paturile imperecheate cap la cap. Pana pe la paisprezece ani dormeam cu Lila! In brate!... Aveam nevoie de caldura ei pentru o lume pe care, in bunavointa mea mostenita, ma pregateam sa o imbratisez. Ea fiind antrenata altfel, sa ma tradeze. Mereu si chiar frumos. Ii acopeream sanii si ma linisteam. Era o femeie inca foarte frumoasa. Ma tinea in brate cu o forta numai de mame stiuta, dandu-mi putere pentru micimile ce m-asteptau si peste care trebuia sa trec.

Punea masa. Venea cu farfuriile aburinde din bucatarie. Conu’ George, fratele nostru de familie, avea tabieturile lui inatacabile. Ajungea pe la patru de la tribunal. Pleda mai mult in civil. Stia carte. Se oprea, pe la doua, la „Hanul Galben“ sau la „Ivancea“ si lua o tuica cu doua masline si ceva cascaval. Sporovaia calculat. Se juca cu lumea, intreband-o. Raspunsurile erau interpretari pentru sine. Nu insista. Dupa ce vorbea, se asternea tacerea. Avea puterea ultimului cuvant pentru noi toti. Ne-a privit tot timpul condescent, cu ochii si mintea impartasitului sau, Tagore, crezand superior intr-o lume pe care n-o cunoastem si de care ne este frica. Avea linistea mortii in traire!...

Dormea doua ore, pana pe la sase, si isi facea invariabil „lectiile“. Adica procesele. Era de o meticulozitate diabolica. Desena mosteniri, cadastre. Trageam cu ochiul curiozitatii copilariei. Enunta principii de drept, mereu in josul schitei. Nu cred ca a pierdut vreun proces, vreodata. Se juca cu instantele, ca si tata, mai tarziu. Stiau carte! Iar asesorii, inventie diabolica ca institutie a bolsevismului, mai aveau, inca, bun-simt. Prinsesera mecanismele sau sculele unei decizii inventate de lupta perpetua – oameni contra oameni! Sau al si mai animalicului luptei de clasa. Doar o froma a neatentiei civilizatiei pe scara timpului. Dar aveau grija strafulgerarii educationale, inca nepierdute ca, in logica disputelor, actul dreptatii, trebuie sa fie izbavitor.

Dupa masa, pe la noua, nenea George citea. Manca foarte putin seara. Si avea obiceiul sa-si ingrijeasca bataturile. Lua un lighean cu apa, citea tot timpul, trei-patru sute de pagini pe zi. Parea un sfant! Lua briciul si-si curata singur bataturile. Il pandeam din geamul de peste pivnita si intram sa-l vad. Parea detasat, dar era infiorator de supus ritualurilor sale. Se-mpacase in condamnarea la viata! Si parca l-am auzit rostind: „Imi curat de noroi calcatura picioarelor, ca sa incerc, in lumea noastra, sa am senzatia ca imi pastrez sanatos creierul. Cu el doar adulmecam. Prin ce calcam: noroi iarna si praf vara“. De fapt, l-a rapus inima, din zbuciumul de sensibilitate extrema pe care nu a lasat pe nimeni sa-l inteleaga.

Poate doar pe mine, lasandu-ma, ca pe „cel mai reusit exemplar al familiei“. Pregatindu-ma mereu... „Bai Cornelica, viata este, la noi, o mare condamnare. Suferinta este continua. Nu o vom opri niciodata, desi suntem infiati de Maica Domnului“! Si asta am inteles-o mai tarziu, cand am fost la Vatican...

Masa familiei se termina in farmec, chiar daca nu simteam ca doar maica-mea, Lila, tinea in acele timpuri existenta casei. Ci mai tarziu. Totul avand ceva de basm. Era fericirea existentei impreuna. Parinti si copii. Singura celula adevarata a lumii in aer si la vedere. Ce are o caldura aparte, dumnezeiasca. De fapt, numai ea ne duce, mereu, mai departe.

Mirajul fotbalului

Cornel Dinu



In dimineata in care luam pulsul lumii, tata, spre pranz, lua drumul Bacaului. Si al unei forme de condamnare. isi depunea demisia din magistratura. Dar, ca orice om de onoare, a petrecut aparitia mea, vreo doua zile, cu jucatorii de la „Arlus Bacau“. Ce vreti, eram sub rusi si isi puneau numele peste tot ce se putea. il asteptau in spatele portii. A sosit si nu-i important cum s-a desfasurat sfaraitul mititeilor traditionali – o combinatie de tocatura ca si noi insine – sau clinchetul spriturilor. Zgomote, ades, fara sens.


Peste ani, am reintalnit, tot pe „Letea“, un fost jucator al timpurilor de atunci. Neamt dupa nume, ochi albastri, curati parca din gene. Mi-a povestit scena asteptarii nasterii mele. Si apoi ceva dintr-un trecut al lor, foarte apropiat.

– Domnul Judecator ne invata sa traim onorandu-ne. Plecam sa jucam la Bucuresti si venea cu noi la „Capitol“. In capul „Caii Victoria“, langa „Cercul Militar“. De obicei ajungeam seara. Mereu la fel. Ne astepta dinainte. Si ne dadea la fiecare cate o suta de lei. Bani buni pe vremea aceea, spunandu-ne: „Maine va barbieriti, sa aratati bine. Va raman inca multi bani. La pranz, inainte de meci, dupa ce mancam impreuna, luati-va prajituri. Aveti tot timpul nevoie de dulce, in aceasta lume care va fi din ce in ce mai amara. Si va mai raman bani sa beti un sprit, diseara. Sper sa aveti senzatia ca ati luptat pana la capat pe teren. Doar atunci va iubesc si ca infranti“.

Frumoasa si adevarata impacare, spun peste ani. Si ce puternica moneda aveam!...

Iarasi vad copilaria. Unchii mi se pareau personaje din basme. Buni, dar condamnati. Nasu’ Fanel era deja la canal.

Conu’ George, cu matusi-mea, Marioara, ca toate surorile sarboaice ale maica-mi, foarte frumoase, avea un copil. Gheorghe ca Sfant, Mirel ca pronuntie. Reusit, dar condamnat si el, in viata. Educat si citit spre perfectiune. Avea, acelasi defect al neamului: credea in oameni!

La „Ienachita Vacarescu“, in liceu, avea un coleg eminent, Stelica. Parca al nimanui, nascut din neidenificata Basarabie. Statea in internatul liceului. Era divinizat de toti profesroii, prieteni de spirit ai unchiului meu.

– E singur, George, ii spunea profesorul Chifiac, directorul liceului. Invata pe rupte, ia-l acasa, faci un pustiu de bine. Si George a-nteles menirea. L-a adus langa tanti Marioara si Mirel, fiul sau. Teribila combinatie. Am inteles-o si pe ea mai tarziu.

Parca-i vad. Tineri, puternici, bateau mingea spre nuc. Driblau ciresul si marul din curtea din fata, vesnicile noastre obstacole dintr-o viata ce ar trebui sa fie roditoare. Erau incapatanati in frumusetea lor de a nu simti piedici. Nu-si inchipuiau, nici ei, ca venirea americanilor, in acele timpuri, era doar o himera. Asteptau, ca si noi toti, un semnal. Ascultau in noapte „Europa Libera“ si „Vocea Americii“, langa tata George. N-au venit decat ceva baloane. Anuntate mereu. Sa fie doar urbea de vina sau directia comandata a vantului?... Ce dracu neam suntem. Era in ’53, primavara, la cumpana iernii. Murise Stalin. Si ce iarna grea, cu nameti ce acopereau casele. Ni se comanda sa plangem! Nu a incercat nimeni din familia mea. Era, deja, condamnata!... Nu jucase teatru niciodata si nici nu mai avea ceva de pierdut, in afara de demnitate. Care nu se trateaza. Nu intra in talger! Erau oameni buni, dar aprigi. Nu le puteai rasuci constiinta. Atunci am avut primul soc. Eram prin curte. Totul mi se parea intunecat. Incercam sa ma joc. Inventiile copilariei. Uluca parca s-a cutremurat. O scutura un batran, parca tanar... Parea o umbra. Palton cafeniu, ochi stralucitori, frunte ca o bolta cereasca. Mai tarziu am putut sa inteleg ca era aceea a Bolintinilor. Venea de la canal!...

– Deschide, bai, Cornelica, vin de la canal, neamu' m-asteapta!

M-am speriat si am intrat in casa. Auzisem cate ceva. Familiile pareau asezate la taifasul dupa-amiezii.

– Cred ca a venit nasu' Fanel, am apucat sa rostesc. L-am luat din strada. improsca detasare. Fusese casierul reginei Maria. O astepta la „Athénée Palace“, in fiecare vineri, la pranz. Faceau o jumatate de ora conturile. Ea venea de la palat, pe cal. Atunci, nasu’ Fanel se pornea din braserie. isi sorbea cafeaua si cognacul (a rostit mereu astfel) de dres... Noaptea fusese in draci. Mereu final cu lautari. Singura care l-a cucerit si i-a pus capastru a fost matusi-mea, Nuta. Sarboiaca frumoasa si ea, data dracului. Sora de-a treia a maica-mii. Doctoresa de filologie la Paris. Bunica-mea a avut grija de toti. Nuta nu dormea noaptea, traia in alta lume si citea. Prima nevasta, boieroaica, a lui nasu' Fanel, nu suporta lautarii pe care-i aducea invariabil acasa, dimineata. Si s-au despartit. L-a intrebat cum sa-si imparta averea. Avea lautarii pe scara. Si-a luat palaria de pe semineu si a plecat.

Asta a fost tot. L-a renegat ta-su, boierul Herisescu. ii dadea bani maica-sa si, facand „Academia Comerciala“ cu maica-mea colega, castiga foarte bine. Era sclipitor la socoteli. Si nebun dupa petreceri. Asa a dat de matusi-mea, Nuta. N-a cucerit-o! S-au simtit. Frumoasa nebunie. Cand el venea cu lautarii, ea inchidea ultima pagina. Aveau fusul orar pe Los Angeles!

Nasu Fanel a suferit ca multi dintre noi toti, pe nedrept. Profesorul Coja il mentioneaza prin 2002, ca document!, ca a fost condamnat chipurile pentru ca, in timpul rebeliunii, a dat un picior in fund unui evreu. Fiind recunoscut! Petrecaret, a lasat vila de la Bolintin-Dambovita, unor prieteni „verzi“. N-a murit si n-a fost zgariat nimeni. A trecut si el pe acolo si a dat un picior. Mare holocaust! Ca sa schimbe marturia „pagubitului“, neamul care-l astepta la poarta, a strans aur pe aur. Si a venit de la canal. Argintii sunt mereu aceiasi. Ai tradarii aproapelui. Nasu Fanel si-a urmat apoi crucea. Domiciliul fortat la „Schela petroliera Berca“. Destin superb ca si taica-miu, la Viforata. Pe pamant, condamnarile vin de la oameni si se vindeca rar tot prin oameni. Urmele sunt prea puternice ca sa nu ramana.

Prin 1917, „Capsa“ era protipendada elitei neamului. Clanul Pastorel Teodoreanu, Delavrancea, Istrate Micescu, figuri sau... doar figuri? de care acest neam n-a dus lipsa. Ne-a lipsit, oare, vointa? Eram greu de aliniat in a sustine o idee folositoare neamului. Latini prin urmele lor, atenti la inalta Poarta sub diplomatia perversa a bizantinilor centenari, frantuziti, greu se putea face un melanj productiv din aceasta masa in care orgoliul si epatarea tineau locul orgoliului infrant al eului personal. In dimineata acestei promenade fara palpare, Dimitrie Gusti ne-a prins devastator: „Daca ne strangem trei romani, este imposibil sa ne intelegem. Incepe scandalul“. Avem frecusul nebun de a nu ne putea pune de acord, cedand macar unul in fata nevoii de a fi adevar si, de aici, pentru a crea o atitudine pozitiva.

Mirajul fotbalului (II)

Cornel Dinu


Era in decembrie si ningea. Caminarul Herisescu Bolintineanu isi scosese, ca de obicei, sambata, la pranz, cei trei copii la o acadea, la „Capsa“. Cerea schwartz si un cognac frantuzesc. Si accentul, si comenzile si le-a pastrat Nasu peste decenii. Poate si sclipirea strengareasca din ochi, cu rasucirea coltului mustatilor bolintine erau, si ele, aceleasi...


Pronunta, peste timpuri, ca ta-su, cu care nu se prea intelegea: „Un cognac, garçon!“. G-ul fiind total aspirat. Desigur, si pe timpul bolsevicilor la putere.

Avea vreo 12 ani pe atunci si trecea cu privirea peste pleoapele proeminente, incarcate ale caminarului. Era si cel mai iubit la inceput
Eu l-am simtit sprinten in vorba, avea haz nebun, colora fraza cu frantuzisme si, din cand in cand, chiar rar, cu doua-trei vorbe „tiganesti“ de mahala, de se stramba Nasa. Cand „sarea gardul“, de mic, batranul boier Bolintin, cu care semana identic, ii strivea mana sau ii calarea piciorul.

In fine, protipendada isi intra in atributii. Saluturi decente, neaose dar si frantuzite. Bonjour! Toti se-ntrebau: „Ce dracu’ e-n Rusia?“. Si emiteau in stilul nostru prin care, dupa douazeci de minute, e o alta povestire.

Intr-un moment, spre seara, patrunsera doua umbre de generali rusi. Aveau toata recuzita lui Pasternak: blanuri scumpe, mustati si caciuli de zibelina. Generali albi. Ordonantele s-au asezat si ele undeva, mai in spate, elegante si cu vestoane de postav, ce aminteau de tinuta militara a Romanovilor. Au comandat caviar, somon fumé si sampanie frantuzeasca. Au redescoperit cu spirit profesional bautura inselatoare a bulelor de carbon, si-au umplut cupele, s-au privit in ochi si le-au golit pe nerasuflate. Aceeasi miscare ritmica, imediat. Si-au mangaiat mustatile si au inceput sa priveasca absenti, pe sub ochi, ca in stepa, figurile salii. S-au pus pe caviar si somon, au facut un fel de sandvis stropit cu multa lamaie si au inghitit cu pofta. O forma de obisnuinta a garnizoanelor tarilor.

Lumea a prins curaj. S-a apropiat de ei sa-i descoasa. Ionel Teodoreanu si-a luat inima in dinti: „Stim de unde veniti si intuim unde va duceti. Dar de ce? Spuneti-ne si noua ce se-ntampla acolo?“. Cel care parea mai in varsta, isi turna o noua cupa, lua o lingura de caviar spalata in lamaie si inghiti totul, parca, dintr-odata. isi aprinse o tigara de foi, lasand senzatia ca si-a mangaiat si mustatile.

Vorbea o franceza de invidiat. „Ei bine, trebuie sa stiti, Rusia a fost o mare oala de rahat care acum s-a umplut. Fierbe si va da in clocot, improscand omenirea. Tineti minte: Noi ne ducem la Paris. Cel putin 100 de ani de aici inainte, lumea va simti rahatul asta aruncat in aer si pe pamant“.

Se asternu linistea. Boierii nostri de geniu pogorara din cerurile noastre mereu asfintite. Ocheau delicatesurile: masline, branzeturi, prajituri, ceai sau cafea, sprituri, sampanie sau cognac. „Va asteapta zile negre – continua celalalt nobil alb – sunt pusi pe voi, aveti de toate, ca bogatii, dar n-ati fost niciodata constienti ca pentru a va bucura de aceste daruri ceresti, trebuie sa va infrangeti exhibitiile si instinctele. Sa va respectati, constatand si ridicandu-va palaria in fata valorilor. Apoi nici noi nu suntem sfinti. Dar ne bagam cutitul sau pistolul prin fata! Voi, in schimb, va atacati mai mult cu gura si pe la spate, incercand sa aveti, astfel, triumful pornirilor. Nu plateste nimeni pacaleala cu viata! Nu aveti pedepse. Va-njurati de mama si de cele sfinte, perpetuand blestemul si mergeti, aparent, senini mai departe. Veti avea mari probleme cu noi. Vine noroiul stepei si va ineaca. Mai aveti in Basarabia liota de evrei care, daca incercati sa va suiti in camioane, la o adica, spre scapare, sa vedeti ce baionete va luati peste degete. Mai isi zic si „popor ales“!

„Ales de cine? Pentru ca l-au tradat si nu l-au recunoscut pe Hristos“, se enerva Ionel Teodoreanu. Si continua: „Apropo, sunteti in trecere, va simtiti bine la noi, luati-va talpasita! Cei care nu-si pot stapani noroiul de acasa si parasesc dezastrul de scarba sau de frica, nu trebuie sa se opreasca prea mult pe la noi. Sunteti oaspeti, pareti simpatici, dar gata, luati-va talpasita! Veniti din stepe, iar noi avem puritatea si sanatatea dealului. Noi am terminat-o cu turcii si am pus steagurile pe redutele lor. Voi, mai mereu linia a doua... In plus, ne separa latinitatea. Ceea ce noi suntem, intr-o mare de slavi. E incarcata de inselaciune slavia adusa de voi. Cand ati purces spre Roma, ati trecut pe la noi, v-ati simtit bine, s-au imbatat hoardele si s-au incuscrit. Suntem blestemati de primitori. Moldovenii au luat, parca, toate relele voastre. ii tradeaza pe turci, pe polonezi, pe tatari si acum si pe noi“.

Se asternu linistea peste „Capsa“. Doar fumul parea ca separa oamenii de plafoane. Ca si norii de ceruri.

*

Ma intorc la prima joaca de-a fotbalul. Cei doi veri, Mirel si Stelica, bateau mingea. Si ma amestecau si pe mine, printre ei. Eram cel mai mic si febletea tuturor celor din casa. Aveam parul in bucle si vara ma rasfatau imbracandu-ma in spielhozenuri. Moda austriaca, imprumutata o data cu spritul.

Tatal meu incerca sa pastreze datina familiilor romanesti. Bunicul meu a avut doisprezece copii. Doi cu prima sotie, ceilalti zece cu bunica-mea. Si taica-miu fusese cel mai mic, nascut in 1911. Din cei zece, pe doi, nenea Vasile si nenea Cornele i-a pastrat. De fapt sacrificat (fara sa stie, s-a confirmat dupa ’47) sa aiba grija de afaceri. Sifonarie prin ’20, pravalie, pamanturi, case, hambare, negustorie, dominand mahalaua Podenilor din Barlad. Ceilalti opt copii au fost trimisi la scoala. Toti licentiati. Intr-un fel, parca, le-a fost mai putin rau.

Nenea Cornel, caruia ii port si numele, ca si pe acela al bunicului, Constantin, a muncit de unul singur pana aproape de sfarsit, pe la 90 de ani. A facut carausie. Celalalt, nenea Vasile, care a avut trei copii, doua fete si un baiat, a avut parte de o condamnare continua. Luat cu forta in C.A.P. – urata si paguboasa inventie bolsevica! – la trei ani, ii schimbau lotul de vie ca sa-l puna pe rod. Era „binecuvantat“! Stia sa faca sa rodeasca licoarea zeilor.

In fiecare zi, la ora unu, se punea masa la Barlad. Se spunea „Tatal nostru“!... In sufrageria Podenilor. Bunica aducea supa si o punea in farfurii. Bunicu’ avea pe o masa, langa el, doua cani cu vin. Rosu si roze. Punea la fiecare cate un pahar, intrebandu-l de culoare. Peste ani, am mai prins sticle inotand in pivnite, in apa inundatiilor Barladului. Cine nu venea la timp, ii dadea bunica-mea de mancare in bucatarie. Si asta, pana cand bunicul a murit, intr-o zi de august calduros, dupa pranz, cand isi facea siesta. Amarat si cu inima neagra. il pacalisera niste evrei intr-o afacere cu bere. Sub salteaua patului erau mormane de cocosei. Pastrati si pentru ca-i placea sa dea fiecarui copil de aniversare, cate un „Franz Iosef“. Apoi, nenea Cornele (asa ii spuneau toti), a continuat protocolul sfant. Pe care l-am simtit si eu la Targoviste.

Vremurile se schimbasera. Nu mai puteam sa avem pranzuri cu totii, decat duminica si de sarbatori. Aveau acelasi ritual. Nu mai se spunea „Tatal nostru“ mereu, ci un „Doamne ajuta-ne!“. Era si nevoie. Ai mei si toti romanii treceau prin atatea. Erau iarasi incercati de destin. In schimb, inainte de culcare, am pastrat sfintenia rugaciunii.

Duminica la pranz, mancam cu totii. Tata in capul mesei. Primavara, toamna si vara mancam afara. Erau vreo cinci-sase luni. Cand eram mai mic era si nenea George. Tanti Marioara si mama aduceau mancarea. Nu mancau niciodata cu noi. Curios, dar explicabil. Si tata si nenea George le certau: „Stati si voi cu noi!“. Rar s-au asezat. Mult mai tarziu am incercat sa inteleg. Bunica-miu din partea mamei, muntenegrean, avea ciudatenia zonei in sange. Din educatie. Casatorindu-se tot cu o sarboaica bogata si frumoasa din Targoviste, din familia Servski. In exilul sau, unde fusese trimis. La ei, femeile nu stateau niciodata la masa. Minunata mama, tanti Marioara lui nenea George si nasa Nuta, a lui nasu’ Fanel, aveau intrat parca in sange comportamentul mamei lor pe care, ca pe toti bunicii, nu i-am mai prins in viata. Purtand mai toate pronumele sfant, de suferinta, cel mai des intalnit al femeilor din Balcania noastra: Maria si Elena...

Mirajul fotbalului (III)

Cornel Dinu

Sub nuc, in fata scarilor de la intrare, mesele acelea aveau harul mahalalelor romanesti. Mai toti romanii pastrau acest obicei. Amarati sau fara grija zilei de maine, se adunau mereu astfel. Stransi de Sfanta Masa a credintei noastre. Cu unirea si spiritul ei magic, cred ca au si trecut peste piedicile atat de numeroase puse in existenta noastra. Dinauntru, prin neatentia noastra, si din afara, prin rascrucea vanturilor in care am fost asezati. Imi aduc aminte ca tata s-a certat cu nenea George. Aveam vreo cinci-sase ani, nu eram inca la scoala. Erau blanzi cu noi, dar mandri si incapatanati. S-au amenintat, nenea George a ridicat chiar scaunul, dar nu s-au apropiat. Si asta am dumirit-o mai tarziu. Din cauza nevestelor, surori! Marele sambure de discordie al omenirii, femeile. De la Rai si din Biblie, pana nu stim cand... Erau rupte si ele din Musatescu. „Gaitele“ sunt o parte a explicatiei delirului nostru. Dulceata si cucuta noastra sorbite si spalate, doar pe moment, de vesnicul pahar cu apa. In case si de trecerea apelor peste pamanturile chinuite de repeziciunea halucinanta a anotimpurilor.

Vad si acum mesele din curte. Simt gustul supei si a rasolului, ardeii copti, branza, salata de vinete si cotletele „a la Caledonia“. Se manca inca bine si ieftin. Pastrasem ritualul pietei, cu toamnele si tarabele incarcate cu stiinta de zarzavagii unici – sarbii. Asa isi spuneau. Cei din Targoviste, de fapt, bulgari de pe Valea Timocului. Ce nebunii ale pamantului se carau in saci, toamna, spre pritocirea muraturilor... Si apoi desertul. Ma topeam dupa placinta cu mere a mamei, baclavalele si galustile cu prune, dinspre Banatul sarbesc. Se continua cu fructele de sezon. Si se sorbea o cafea. Vinul alb si sifonul il dramuia tata. „Sec, rece, alb“ erau cerintele boieresti, de etica, ale familiilor Teodoreanu, Micescu sau Delavrancea. Spre noi, calcand in sud, au trecut in decadenta. S-au inventat alte doua calitati care nu au nimic comun cu gustul elitei. S-a inventat ca vinul trebuie sa fie, in plus: „mult si gratis“. Semne ale competitiei de inselaciune care a fost mereu pe roate. Pe la patru se strangea masa, se sorbea a doua cafea si dulceata cu sifon, rece. Apoi, ne incolonam sa plecam la meci. Copiii in fata, eu si Florin, patru ani mai mare – dorit spre fotbal, iar in spate, Lila, eleganta – taior si palarie ca la Buckingham. Tata, asa si asa, punea un costum pastrat, care-si respecta linia atator pledoarii ca magistrat de exceptie. Tot timpul cravata.

Treceam cateva stradute, o luam pe Calea Domneasca si ne asezam pe randul cinci al stadionului meu magic, „Metalul Targoviste“. Inainte, Lila imi spunea ca au cochetat cu „T.C.T.“-ul, ma rog, o echipa aristocrata, care juca la „Casa Militara“. Undeva in spatele „Unitatii 12 Rosiori“ si a celebrului bulevard de castani, al garii. Ce vreti, lumea mai incerca sa pastreze nuantele dintre clase, macar in exprimare. Repede s-au pierdut distantele si, ma rog, patina de aristocratie al acestui „T.C.T.“ sau „Tenis Club Targoviste“. Bombardati mai mult de americanii de la Fogia, uitasem de englezi!... Sigur, „Metalul“, echipa fostului Arsenal facut de englezi, inainte de a38, paradoxal, venea la moda.

Se juca vara, de la 5.00 prin „C“ sau „B“. Tata, care condusese „Arlus“ Bacau in „B“ si in „A“, fiind la munca de jos, nu se putea implica. Fusese judecator la Targoviste si la Ghergani. Le intorsese motocicletele, in ’46, cand au vrut bolsevicii sa schimbe urna acolo unde de 50 de ani castigau numai taranistii. Ofiter adevarat, la incheierea voturilor, le-a pus pistolul in piept si a ramas vointa electorala.

E drept, la doua luni, inapoi la Bacau. Acolo, iar un furtisag! Tot de „tranzitie“. Parca fara sfarsit, cum rostim si astazi: furau niste evrei de-ai Anei Pauker (privighetoarea neamului de pe tancul venit de la Chicago, prin Arhanghelsk si stepa, peste noi!) la Sascut. Norocul lui Petrica a fost ca ministrul justitiei, Dimitriu, coleg de facultate cu el si fratele romancierului plecat la timp la Paris, i-a spus: „Du-te singur la munca de jos. Vezi, pe la Viforata, ca esti acasa si te aprecieaza oamenii. Cat ai fost magistrat acolo ai facut numai bine. Si tie si mie ne-a dictat legea si constiinta noastra. Romanii tin, inca, la asa ceva. Ne dam la fund. Daca ne gasesc in fotolii si nu lasam noi locul liber, ne paste reeducare, Petrica! Aiud, Gherla, Malmaison. Canal scrie pe noi. Nu te uita ca, frate-tu, Cornel, a fost coleg de scoala cu Gheorghiu-Dej“. Statea in spatele hambarelor si incropea pantofi. Si el si Ceausescu. Ce blestem! Prin ei am calcat atatea decenii si stramb. Nu era rau. S-a scapat, la o discutie cu Stalin prin ’49. Nu stia ce sa faca cu atata pericol de intelectuali. Si l-a intrebat: „Dati-mi o solutie, mi-e frica, nu ma descurc“.

– Am auzit ca l-a facut „lumina noastra“, nu-mi vine sa cred, spuse tata.

– Nu, nu-i chiar asa, Petrica, i-e frica. Stalin a omorat acasa pana la razboi mai mult decat a curatat prin Europa. Nu avea ce sa faca si solutia a venit simpla:

– Ghita (il alinta, ii placeau cei care au cochetat cu puscariile, ca si el, Kouba, dupa numele conspirativ prin care spargea bancile tariste pentru „sumanele negre“ – si ceva talharie), fa si tu un Canal, ca eu am facut Volga – Don. Ai Dobrogea! Dupa aia, eu am inceput primul, sa nu uiti, decimeaza armata. Eu am facut-o repede, sa termin adversarii si sa institui teroarea. La tine este invers. Armata nu prea mai ai, dar intelighentia voastra este o prostituata. Se incurca prin toate paturile. Canalul si munca reeducarii pe ei. Cu armata ne mai gandim. Il avem pe Bodnaras, Valter Roman si ai tai, multi baieti buni, evrei, unguri, educati bine in Comintern. Va aliniem repede, sunteti usor de pus in rand. Sa fii necrutator!

Isi tara piciorul, ridica pleoapa, turna vodca pentru toti, isi mangaie un colt de mustata. Prelua paharul intre buze, ca pe o ventuza, si-l facu sa dispara sub mustati. Bea tatucu!...

Nasu Fanel bea si el, spre final, tuica. Nu vodca! Dar altfel. Doar era Herisescu Bolintineanu. Mirosea tuica, o adulmeca, rasucea ambele colturi ale mustatilor, vorbea cu ea la plescaitul limbii, spunand: „Doamne ajuta!“, la-nceput si „Doamne sa fie primit!“ la final. Esofagul a primit cu sincope. De aici i s-a si tras. Prea sensibil pentru o bautura prea tare, fabricata de meteci. El, om din puritatea naturala a colinei.

Semanau, totusi, putin. Licoarea disparea la fel de repede prin cheile dintilor.

Pravoslovnicul, ca nastere, nu avea nici o dumirire intre gand si viciu – vodca si crima – spre „Boje“, Dumnezeul lor, in traducere, si al tuturor. Cum sa aiba? Calau! N-avea nici o legatura in crestinatate. Doar instincte si gene lombroziene revelate prin crima. Cu pistol, otrava, matrapazlacuri tembelice slave, toate la cheremul instinctelor sale primare.

De ziua lui Kaganovici, unul din prietenii sai de mars revolutionar, se duce in apartamentele acestuia din Kremlin, cu o sticla de sampanie in mana. Colegul sau de convingeri la adresa lumii isi simte, prin sticla si cele doua pahare, condamnarea. Se mai intamplase. Si intreaba: „Bine Kouba, inteleg, mi-a venit si mie randul? Ce-ti mai trebuie? Sau unde vrei sa ajungi daca si pe noi, prietenii tai de drum, devotati si nevinovati, ne distrugi asa!“.

– Nu pot sa mai am incredere in nimeni, spuse tatucul. Este prea mare forta pe care vreau sa o am si, de aceea, nu vad siguranta nici in cei mai devotati prieteni de drum. Ma preocupa cauza acestei revolutii, inceputa impreuna. Neputandu-ne opri, creand o noua lume, neinteleasa inca, trebuie sa ne sacrificam pentru ea, intre noi“.

– „Pai, de ce nu incepi cu tine“, spuse Kaganovici.

– „N-ar avea sens. Viziunea lui „Petru cel Mare“ presupune un singur tatuc. Eu sunt acela. M-am pus singur, i-adevarat, dar ati acceptat. Acum suportati-ma. N-aveti incotro, nu! Eu conduc marsul si eu aleg victimele care nu tin pasul. Sunt si judecatorul si calaul. Altfel ar fi confuzie si n-am mai urmari spre unde priveste tatucul nostru, Petru. Hai sa bem sampania, e ultima, tin mult la tine si voiam sa ciocnesc. Sa nu-mi ceri sa te privesc in ochi. Vine Beria, sunt sincer cu tine. Te va privi cum numai el stie, din spate, cu teava pistolului. Stii, am avut o sedinta a Cominterului, cand s-a hotarat sa casatorim printesa aia alba, care lucra pentru noi, la Geneva, cu Rousseau. Atunci mi s-a parut ca ma tradezi. Sau esti in stare. Stateai prea mult asezat spre Trotki. Si nu-l inghiteam. Am simturile stepei. Stiu cand vine vanatul si nu trebuie sa ratez apasarea pe tragaci“.

– Da, stiam ca asa esti, ingana Kaganovici? Ne bem cupa... Si mie imi spunea ceva, din ochii tai piezisi, ca ma vanezi. Mai bine asa. Bem, dar ai grija de Masa si de copii.

– Stai linistit, esti deja erou al Uniunii Sovietice. O sa inventam ceva. Spre binele copiilor. Cu Masa ma-nteleg bine. O sa-i tinem in Kremlin.

Mirajul fotbalului (IV)

Cornel Dinu

Sa nu uitam ca, in martie ’53, neamul romanesc trebuia sa planga moartea tatucului Stalin. Copiem imediat raul! Imprumutasem si tatucu’! Eu l-am citit in scoala. Oprise un tren, intr-o halta, prin Siberia, pentru o fetita ce mergea la scoala. Era lectie. Nu m-a impresionat, desi mesajul este ca tatucu’ raspunde la scrisori si-si iubeste sclavii. Era linia creata a educatiei straine ce ni se servea. Tata fusese ranit la Cotul Donului si-l salvasera caii de la bateria de tunuri, de care-l legase ordonanta. Legat de harnasamente, l-au scos din bataia Katiusei staliniste. A prins un atac recuperator „stupid shmuck“, l-au preluat si dus in avion, la Cernauti, unde Lila l-a ingrijit doua luni de zile. Era in 1942, vara. Ranit grav, a fost un miracol ca a scapat. Trecut la vatra s-a ocupat de noi, de justitie (cat a putut) si de fotbal. A murit si de la Don, cu o jumatate de plaman nefunctional si cu doua schije neextrase, langa coloana. Peste patruzeci de ani. A fost, totusi, tare!


Interesant stadionul Targoviste. Pazit de Turnul Chindiei, spre nord-vest si de zidurile de aparare ale lui Petru Cercel, inspre stanga, cum intri. In dreapta de casa lui Heliade Radulescu si in fata spre sud-est de gradinile sarbilor, vesnicile hranitoare cu balsamul legumelor. Dar noi, oamenii, nu suntem altceva decat, ca mai toate vietuitoarele pamantului, carnivori. Ne devoram de la inceput, prima data pe noi, cu dintii si, intre timp, unii pe altii. Specia insa continua, deocamdata. Suntem si prea tineri. Ce-nseamna in spatiu, despre care nu stim mai nimic, cateva mii de ani, aproape doar de mers. Banuim doar atat de multe, iar daca sunt si certitudini, ele ni se ascund. Pentru ca lumea este inca atat de firava, simtind ca are streangul de gat pus de la nastere. Daca ar mai si afla care-i este soarta genetica, prea multi neputand suporta suferintele ce vin, si-ar impinge cu buna stiinta taburetul aparent sprijinitor mult prea devreme.

Mesean de mic

Una din cartile de capatai ale copilariei noastre sunt „Amintirile“ lui Creanga. Au farmecul zonei. Contestabil peste ani si o data cu intelegerea mult mai complexa. Ele raman doar manual de referinta. Repet, a unei zone controversate – Moldova. Am mai vorit de ea, nu laudativ, desi ma leaga jumatatea existentei familiare a tatalui meu. Iar daca ma gandesc ce se intampla prin aceasta zona, cand am varsta a treia (sper...), in plina asa-zisa reforma, ma-ncumet sa afirm ca jaful si pradalnicia sunt la fel de mari ca pe timpul trecerii cumanilor si a tatarilor. Atunci, poate, asa erau vremurile, acum este cu certitudine efectul din secole al indiferentei fata de cel de langa noi. Acolo, poate mai agresiv decat in Valahia.

In ciuda greutatilor pe care le-am inteles mai tarziu (multe le intelegem dupa), am impresia ca am avut o copilarie minunata: feericul mahalalei, de urbe ctitorita in Scaun Domnesc, de latini elevati la scoala pre-Renasterii si avand parca un aer de amicitie ce mai exista.

Strada mea, „Prof. Radian“, ulterior „George Cosbuc“, era plina de copii. De toate categoriile, dar, parca, eu si frate-miu aveam doar „coada“, nu purtarea, privita mai de sus. Apoi, in colt, la intersectia spre „Arsenal“ (de pe timpul infiltrarii de capital englezesc, prin treizeci si ceva), inevitabila carciuma. Tejghea, mese mici, de patru locuri, nu ca in Eminescu, desi veneau proletarii, iar pardoseala din lemn, „imbunatatita“ prin ungere, cu gaz! Se fuma pe masa si in scrumiera, altfel sa te tii incendii! Si n-au fost!... Era ultima escala a unchilor mei, spre casa. Nasu' Fanel, in mod deosebit, pentru ca, desi cu domiciliu fortat la Berca, nelimitat!, la doua-trei saptamani o lua pe Nuta, vin de Nehoiu, babic si carnati de Plescoi. Schimba trei trenuri si se intorcea la fel. Ii tragea neamu' si taclalele de neinlocuit. Isi revenea astfel. Avea si pe acolo, il iubea si-l infiase toata „Schela Bercai“, iar la serviciu se ducea, dupa vreo doi ani, doar o zi, la sfarsitul lunii, sa faca bilantul! La-nceput, prin ’55, cu „Sovrom petrol“-urile, directorul era rus. S-au respectat imediat. Punct comun: savurau cam la fel votca! Cand s-au retras de la conducere, desi „noi le dadeam in continuare petrolul, iar ei ne luau graul“, cum s-a spus si poate ca se va mai intampla (nu va hazardati sa spuneti nu!), a devenit de-al nostru. Sansa pentru Nasu’ Fane. Un localnic aparent bolsevizat, care stia de frica lui Dumnezeu. Si cum Nasu’ bea cu popa local si depanau Biblia, jucandu-se in catrene, a ramas la aceeasi obligatie de serviciu: „Vine doar la Bilant si... aveti grija de nea Fanica! O sticla de tuica, doua de vin rosu, branza telemea, doar usor sarata, masline si babic. Nu paine! Un sirag de covrigi de la Buzau“. Si ii aduceau! Restul se gasea in zona, iar Nasu' s-apuca de munca pe 30, la pranz, iar pe la sapte dimineata, pe 31, bilantul era gata. Perfect!... Dupa o zi pe alta. Nu l-a contestat nimeni pana in ’72, cand s-a pensionat, venind la Bucuresti. Din trei vile care le avea pana prin ’47, i s-a dat totusi, in postura de chirias, o parte dintr-un parter de doua camere, pe Floreasca. Nu mai conta de mult.

Apoi, strada mea avea familii teribil de diverse. La intersectie, dupa carciuma, pe stanga si pe dreapta chiaburi, negustori, chiar si mici industriasi. Vis-à-vis de noi, un bloc cu un etaj avea in spate o afacere pusa pe roate: de lumanari! Mergea. Spre mijloc, functionaru, dulgheri, angajati la Arsenal si profesori. Familia Constantinescu cu doi nepoti, Bela si Florin, frati de joaca. Mai jos, „gradina cailor“, de fapt un maidan care dadea prin toate curtile de pe aliniament. Prilej ca vara sa calarim fructiferii din toate. Cu scandalurile de rigoare. Cele mai grele din furtisagurile ciresilor lui Lenutica, pardon, Doamna profesor de franceza Draghici (a doua casatorie cu un inginer cumsecade), prietena mamei mele din copilarie. Atunci cand se certau luam, indiferent de ce as fi spus, 4. Se-ntampla cam o data pe luna. Apoi, invariabil, 10. Avusesem de la 5 ani meditator de franceza, pe domnul Moise, rezident vreo zece ani la Paris. Venea duminica, patru ore si manca cu noi la pranz. Vorbeam numai in franceza, ne chinuia, pe mine si pe fratele meu, si cu vioara. Fiecare a luat ce a dorit. Eu franceza, el vioara. Cu sansa, nu s-a perfectionat in lautar.

Pe trotuarul drept, o industrie de lemn, nationalizata acum si in care se fura organizat inca de pe atunci. Primele semne ale socialismului mijeau: noi ne facem ca muncim, iar el, statul, ca ne plateste... N-am realizat, pana acum contopirea necesara in acest sens. La capatul strazii, pe stanga, un gen de „Sanepid“, unde am avut senzatia ca erau doar umbre in halate. Paturi goale, eprubete sparte, ceva din urme de laborator. Totusi portari, parca vigilenti... Gasca strazii era prea puternica ca sa-i bage in seama. Aveam prastii din dotare, trageam la picioare si sa te tii fuga din partea vigilentilor aparatori ai neidentificatei proprietati a statului. La parterul fabricantului de lumanari statea o alta familie minunata. Cehi, de foarte buna calitate. Familia Budzanschi. Tatal, laborant la Schela, unde suferea si parintele meu. Mama, frumoasa, asistenta medicala, iar copilul, Mircea, bine educat, ceh – alta religie! companionul meu mai mare de Jules Verne, haiducii si inceput de piraterie de pe gardul lor de beton, strajuit de un tei ce aducea a fregata. In imaginatia curata a oricarei copilarii. Mai jos, familia Anastasescu, cu trei copii, moldoveni la Arsenal, oameni de toata isprava. Diferente mari de varsta intre ei. Lica mic, doi ani sub fratele meu. Eu, praslea, nu intram, inca, in calcule, iar fratele mai mare, Nicu, lucra la Arsenal si era un fel de tatic al strazii. Dar se-ntorcea la giumbuslucurile noastre chiar daca taica-su, ursuz, corect si muncitor cinstit, lucra cu tata in noroaie, la petrol... Se respectau si veneau mereu incrancenati, seara. Era o comuniune a lor, iar tatal lui Lica, am inteles curand, era declansator de foraje periculoase. Tata venea dupa el si mult timp l-a protejat: „Domnule Judecator – asa i se adresau toti – lasati-ne pe noi sa intram in madularele momentului cu prajinile astea proaste. Stati departe de el, cad adesea si fac prapad. Noi ne chinuim de mult in halul asta! Avem instinctul sa ne ferim. Mata vii din tribunale. Nici noi nu suntem vionovati. Ne castigam painea. Suntem condamnati, parca, la asa ceva. Dumneata ai venit tarziu. Ai educatia razboiului. Nu-i suficienta aici. Se rupe o tija sus, nu stii sunetul si te trezesti cu prajina care vine sa te strapunga. Mai avem nevoie de matale. Stii legea, esti om bun, p-aici ni s-au luat cu japca pamanturile bunilor nostri. Trebuie sa se faca dreptate odata si va trebui sa ne inveti sa scriem. Noi nu stim. Sunt convins ca vom face reparatia cu dumitale. Hai, rogu-te, ascultare“.

Mirajul fotbalului (V)


Cornel Dinu

Batranul, pana in ’58, vreo zece ani, a fost tutorele lor. Il respectau si au inceput sa-l iubeasca. Le scria si le motiva petitiile. I-a prins bine!?... Cand l-au primit in avocatura, in ’58 – pana atunci casa o tinuse Lila, maica-mea. Sefa contabila a panificatiei pe Targoviste. Ce frumoase ierni am avut cu ea in saniile si nametii Targovistei...

Tata a avut sansa ca, in tembelismul creat, sa se pronunte un judecator si doi asesori. Procurorul apara, firesc, statul nou, cabotin produs. Iar asesorii – doi la unu! – hotarau verdictul alaturi de judecatori. Tata, incepand sa pledeze, avea numai procese trasnet. Incerca sa recupereze cocoseii proprietarilor din Vaile Dambovitei si ale Ialomitei. Proprietari si mostenitori autentici, din tata-n fiu. Sau sa aseze logica partajelor civile, intr-o lume in care se impunea, inca, limba de moarte a tatucului Stalin: „Sa fie omorati toti chiaburii!...“ Inapoi la sclavagism, intr-un alt fel, dar parca identic. La ei s-au pus in santuri trei milioane!

A fost, poate, prima forma, de prin '60, de solidaritate romaneasca. Pe fondul ca ajunsese cutitul demnitatii la os. Si-atunci suntem sau devenim atenti. Judecatorul n-avea ce sa faca. Avea sentinta in plic. Tata pleda perfect, ca orice doctor in Drept la Liege. Ramaneau asesorii. Deveniti, din nou, in noaptea nebuniei lumii, un fel de sfat al batranilor, majoritari. Iar acesti minunati condamnati fara voie si vocatie la importanta suprema a sentintei, se comportau cu frica de Dumnezeu. Nu-si pierdusera inca bunul-simt si sensul gliei si al mesei saracacioase de acasa, in fata icoanei. Ca in pictura lui Strambu! Se retrageau cu judecatorul si se-ntorceau, desi presati, rostind semnele scaparii noastre. Din cand in cand, depindem mai mult de eul nostru, inca necompromis. Aveau sinceritatea pura, ancestrala a neamului, chiar de dinainte de 1601, cand am cam incetat sa mai existam ca natie. Unul isi lua inima in dinti si chiar rostea pronuntarea: „L-am ascultat pe domnul avocat. A stat cu noi la munca de jos si ne-a invatat atatea, avand grija de nepriceperea noastra. E un om superior, magistrat incercat in toate. A vorbit cu atata convingere si ne-a spus atatea argumente, incat numai dansul are dreptate“. Si asa ramanea. Parca eram in Piata Atenei sau in Forum. Chiar daca personajele pe scara istorica par altele, legea si adevarul ies, mereu, la suprafata.

Sa nu ne pierdem speranta in confirmarea adevarului prin justitie. Chiar daca adevarul este relativ, iar justitia, daca n-ar fi contaminata politic, subiectiv, ar ramane doar act incontestabil. Nu la noi, care avem, parca, in sange, contestatia puterii si chiar a actului de justitie. Poate si pentru ca nu ne-am facut-o, in epoca moderna, timp de 300 de ani, decat arareori singuri si cu constiinta clara.

Mai tarziu, mergand seara sa-l iau pe tata de la procesele lungi, cu impricinati... doar cu vina mostenirii de „cocosei“, (pe multi ii scapa) obositi coboram treptele impunatorului tribunal. Ne-ntorceam. Si-mi arata frontispiciul. Geometrie romana, se spune, venita din taierile de piatra dintre Tigru si Eufrat, cu milenii in urma, cizelate in Atena si venite prin Brindisi si Taranto. Mereu spre lumina Luceafarului de zi!... Patrona triunghiul lui Pitagora, Zeita Justitiei. „O vad mereu pagubita, toti, la noi, pierd mereu cate ceva“, spusei cu sfiosenie. „Da, vezi bine, la inceputurile ei era legata la ochi si peste urechi sa nu vada si sa nu auda nici o soapta sau semn de influentare. Avea sabia in mana dreapta, cartea legii pe genunchi si balanta in mana stanga. Asa au intruchipat-o grecii si civilizatia lor, trimitand-o Romei. Nevolnicia oamenilor si a vremurilor o adapteaza la barbaria instinctuala ce ne este data sa o suportam cu pretentie de Lege si sentinta. Mai intai au dezlegat-o la ochi, sa vada unde trebuie sa astepte influentarea verdictului. Firesc, i-au luat si sabia. De fapt, taisul, clar al sentintei. Balanta cred ca au dus-o prin aprozare ca, nu-i asa, ce sa mai masoare daca asculta si nu mai poate taia in carne vie prin acuratetea motivata prin Lege a sentintei. I-a ramas doar cartea. Dar, vezi bine, e greu de stabilit, ce-i ea, cu adevarat. Un codice personal sau un codice penal ori civil. E asa, doar o carte... Haide acasa!

Mergeam de mana si paseam infrant. Suferea, traia minciuna si nu-l incalzeau succesele fara respectarea tuturor regulilor juridice deprinse de el din litera lui: Dongoroz, si atatea pledoarii, incepute cu Delavrancea sau Istrate Micescu... Iar eu simteam ca ma asteapta prea multa falsitate careia, din aceasta educatie, n-aveam cum sa-i fac fata si nici sa ma impac cu ea. Ma condamn, oare, de la o zi la alta? Nu eram facut sa insel, sa mint, sa nu caut privirea curata a ochilor carora ma adresez si in care caut intelegere si, mai ales, adevar si dreptate. Iar daca lumea s-ar contopi cu dreptatea vreodata, n-ar mai fi nevoie, poate, de mila si indurare. Cata scutire de suferinta!...

Se facuse 11! Peste „Calea Domneasca“ cadea o rapaiala de munte. „Vine de la Padina, Cornele“, spuse tata. „Si acolo cati amarati sunt. Ciobani din tata-n fiu, ca si neamul nostru. Sper sa le pastrez turmele poimaine. S-au pus canaliile pe ei. Opera bolsevismului. Stalin s-a dus. Am vazut ca nu te-a incercat nici o lacrima. La cate vazusesi si ascultasesi prin casa era imposibil sa nu-i urasti. Te lasam la gradinita, dar esti greu de strunit, in pretentia lor de educatie. Mi-a fost mila de tine. Ti-am aprobat cu putin scandal evadarea. Vezi sa nu incerci si de la scoala. Esti intr-a doua. Ne certam rau“.

Trecusem prin piata. „Sarbii“ isi pregateau tarabele pentru dimineata, de cu miezul noptii. Si atipeau, apoi, langa marfa. Aveau ordinea sperantei in tentatia ochiului de cumparatori ce le aduceau hartii insignifiante in buzunarele parca fara fund ale sorturilor si fustelor. Chimirul se mai vedea rar.

Trecusem de „Hanu' galben“, cu gradina libera, si mai aveam putin pana la „Ivancea“, cu iedera si vita ei de vie racoroasa, din primavara pana-n toamna.

– Hai sa incercam un mititel. Ne-asteapta Lila, dar ne-ntelege...

Intra in fata, eu in spate, tinandu-l de mana si lovindu-ma putin de geanta cu dosare. Chelnerii ii sareau spre intampinare. Proasta servire. Speranta bacsisului fanariot. Nu ca la Roma, o inclinare prieteneasca de cap.

– Domnule procuror, n-ati fost de vreo saptamana, se poate, nu mai stim nimic. Este si conu’ George (socrul).

– Asaza-ne cu George! zambi tata.

Conu' George – fusesera certati, raceala periodica la neam – raspunse doar... „Da“ la intrebare. Era ceva firesc, dupa cearta. Parca atunci am inteles ca aceasta carciuma, a romanilor, este forumul de impacare, dar si de scandal al neamului. Acum era de bine. Nenea George privea intr-o parte, picior peste picior si fuma (ceea ce l-a si distrus) mult, cu „tamburuc“ facut de el din lemn de cires. Si le scrijelea singur. In fata, o urma de fosta friptura, oasele se dusesera la cainii din preajma, vreo trei si, probabil, o buna parte din fripturi. Bea sprit, si-si agita sifonul turnandu-si cu broboane, de sus pana-n buza paharului. Ca de obicei. Si tot la fel ciugulea, o maslinica, putina telemea si franturi subtiri de babic. Prin fata aburea o cafea. Trecu repede peste toate, ca un obisnuit, impartasit cu Tagore. Si-a dorit sa traiasca in Tibet. Se-mpartasea si din Mircea Eliade, din Nae Ionescu. Nici ei n-au prea stat pe acolo. Doar au scris in acel spirit de neinteles pentru noi, europenii. Intr-un tarziu scurt, totusi, agata o vorba. Era superior si nu putea pastra dusmanie.

– Ce-ai facut Petrica – nu-l privea inca, se cochetau piezis -, il duci pe cel mai reusit exemplar al familiei sa simta suferinta salii pasilor pierduti?

– Incerc sa-l obisnuiesc cu mizeria care-l asteapta. Macar sa-l intremam de mic. I-am spus cate ceva, un mic instructaj.

– Ce serviti, domnul procuror? (asa si-l reaminteau ei din vremurile de la Targoviste si Ghergani, desi fusese mai mult judecator de instructie – interesanta meserie)

– Precum Conu’ George, dar da-mi o tuica inainte, sa nu contrazic obiceiul mesei. Sorbi toiul de Voinesti din doua inghitituri succesive, parca una dintr-alta. Nu era bautura lui. Mancarea veni repede, iar conu’ George pritocea dialogul. Isi mai puse un sprit, intepa o maslina, ciuguli putina telemea si zdrobi un covrig, catalizator oriental, in loc de paine. Nu uita sa-l certe pe Ivancea, patronul, care nu se mai dezlipea de langa ei (dar se pastra atunci, totusi, o distanta...), ca nu mai este suficienta gheata in frapiera...

Mirajul gazonului (VI)

Cornel Dinu


Am inceput sa mancam in liniste. Aura seniorala a lui nenea George impunea respect. Cand farfuriile noastre erau pe terminate, nenea George, la a doua sticla de vin, se descatusa:
– Mai Petrica, noi suntem barbati adevarati. Am avut ghinionul si norocul, c-asa-i sortirea la noi si in toata Balcania (pronunta ades astfel), sa iubim doua surori frumoase, placute, gospodine, dar nebune intre ele. Hai sa ciocnim si din acest moment, luandu-le cum sunt, cearta sa fie numai a lor. Gandeste-te, ta-su, Milan Radulovici, avea alt sange. L-a transmis cu siguranta. Tu, poate, ai uitat sau poate nici nu stii cand a venit. Pe la noua sute. S-a asezat bine, si a-ncropit afaceri. A facut copii. Maria, nevasta-sa, era insarcinata cu Tica, doctorul, in sase luni, prin iunie 1914. Tu aveai trei ani si te nascusesi sub gena cumanilor. A fost atentatul de la Sarajevo, s-a aprins sangele muntenegrean si acolo, sa stii, e un vulcan. O falie tectonica de caractere si trairi. Se-ntalnesc, spre Europa, doua civilizatii: musulmanii, cu fanatismul lui Mahomed, si cea crestina, a sacrificiului, inca neinteles de noi, al lui Hristos. Se mai spune ca ar fi Khazarii, veniti din Caspica, trecuti la iudaism. Ce-a-nteles el! A plecat pe front, si-a luat pistoalele si cutitele, a smuls un cal din grajd – se asezase bine in mahala, avea de toate – a lasat chimirul cu aur nevesti-sii, a sarutat-o, asa cum era, in luna a sasea, cu inca patru copii mici si dus a fost. N-au apucat aia sa cante bine marsul de atac la Drina, s-a suit pe meterez, cred ca a plecat de unul singur, fara comanda, cat de-al dracului era, si... pac! Prima rafala austriaca l-a culcat in pamant. Dupa aia, s-a primit doar o carte postala cu inregistrarea decesului. Trei surori, un frate mai mare, Tica, se nastea si coana Maria, femeie admirabila, pe care eu am simtit-o singura, pe post de mama. Da-ti si tu seama! Nebunele, alea trei, frumoase, interesante si de suflet, ca altfel nu ne pricopseam noi cu ele, s-au luat la harta din pruncie.

Mie incepusera sa-mi cada ochii si trageam spre perna mesei. Era vreo doua...

– Nu trebuie sa le bagam prea mult in seama, continua nenea George. E pacat de noi, oameni incercati. Ii vindecam pe atatia ca niste „doctori de leprosi“, cum spunea colegul meu Pandrea, la Manastirea Dealului, in liceu. Dat dracu olteanul, si venit de jos. E drept a plecat repede la Berlin. L-am mai intalnit in cateva seri minunate, la Bucuresti, inainte de ’40. Acum se-aude ca-i prin puscarii. A fost cumnat cu Patrascanu, dar nu putea sa-l sufere. Din cauza evreicii pe post de nevasta, Helga. Criminolog mare, Pandrea, si bun avocat. L-am mai intalnit la „Capsa“, dupa ’53. Iesise din puscarie. N-am scos o vorba doua ore. Isi depana martiriul. In liceu, la „Nicolae Filipescu“, la Manastire, dormea langa patul meu. Venise intr-o ie olteneasca, adus de un unchi mai asezat. Invata pe rupte. Eu luam amanuntele esentiale, ca si acum, in procese. El tocea totul. Limbarnita lunga ca frunza de praz din care i se hranea tribul. M-a cutremurat!

Iesise de doi ani, dupa moartea tatucului criminal – Iosif Vissarionovici Stalin. Nu-ntelesese nimic. Intai il acuzasera ca era cu Patrascanu. Ceea ce nu-i adevarat. Nu s-au inghitit niciodata. Olteanul era nealiniabil. E drept, mi-a spus ca, prin ’48, fiind coleg cu Dimitrov la Berlin (dubiosul ala pus mascota in harjoneala lui Stalin cu Hitler sa incendieze Reichstag-ul, si achitat bine mersi), s-au intalnit la Bucuresti. Receptia la Palat, tocmai se deschisese. Au dansat cu Ana Pauker, s-au pupat cu Maurer, Teohari si Bodnaras. Chivu i-a calcat pe picior si ragaia ceapa, in fine, au vorbit despre ultima carte conceputa de Pandrea – „Helvetizarea Balcaniei“! Scris si facut. In tren, la intoarcere (dupa ce savurasera subiectul aparent salvator si in vila de la Peris a lui Petre Pandrea) – Dimitrov a dat chiar o conferinta de presa, spre Sofia. Simtea ideea. Atat i-a trebuit! Nici n-a ajuns bine la Sofia si a fost chemat la Tatucu’. S-a intors dupa un an, in sicriu. Marele erou se-mbolnavise!?... Marsaviile timpurilor. Pe Pandrea l-au luat la Malmaison si de aici prin puscarii. De-abia dupa vreo trei ani a venit cineva de la Moscova, pregatit sa-l descoasa. Intre timp, s-a gasit si o ranga pentru cumnata-su Patrascanu, ca si pentru haimanaua de Maniu. Asta chiar ca o merita! A facut mereu jocul ungurilor... Ce vrei, „seminarul de la Blaj“! In numele credintei greco-catolice!...

Si-a mai pus un sprit. Si-a pus si tata. Ivancea dormea sau se facea. Cum erau regulile delatorilor nostri vesnici. Cu capul pe speteaza scaunului sau pe masa. Ma trezisem, incepea sa-mi placa. Mijea de ziua. Nenea George mai savura o maslina si ceva covrig. Ramanand cu samburele, se juca prin masele. Doar joaca, nu nervi. Era detasat tot timpul de micimea existentei materiale.

– Vezi, Petrica, Pandrea era tare ca un sambure de Thermopile. Cand l-am revazut la Capsa, cum ti-am spus, prin ’55 –’56, ma-ntreaba direct (nici nu ma asezasem bine. Profesa si castiga bine, iarasi. Avocat dat dracului!): „George, spune-mi si mie, noi romanii ce dracu neam suntem? I-am aparat pe comunisti la Turnu Severin, la Iasi, Craiova, pretutindeni. Pe Maurer, Ana Pauker si Bodnaras. I-am scos, iar regimurile burghezo-mosieresti m-au anchetat, dar n-am facut o zi de detentie. Dupa ’48, au venit ei la putere. M-au luat din prima. Fara acuzare la Malmaison si de aici, mai departe. Dupa vreo trei ani a venit un „polit birou“ de la Moscova, a stat un an de vorba cu mine, si-am fost pus in libertate. Apreciindu-mi chiar intentiile pacifiste din „Helvetizarea Balcaniei“! Ca o solutie de liniste a Vulcanului din Sud-Estul Europei“... Acum l-au luat, iarasi, din cate se-aude. Chiar, Petrica, ce dracu neam suntem?

Si cazu bruma tacerii.

– Fa nota, Ivancea, ca doarme cel mai reusit exemplar al familiei, rosti nenea George.

– Vai, maestre, pai n-avem procesul cu mostenirea poimaine? Pai, cum sa platiti? Eu stiu sau se si spune ca nu puteti uita nimic.

– Ai dreptate, muscalule! Ai vrea sa facem schimb de nopti? Sa ti le dau tie pe alea, de fapt aproape toate, in care nu pot sa uit marsaviile de care suntem in stare ca neam?

– Maestre, sunteti prea mare! As vrea sa le iau, numai dumneavoastra sa va fie mai bine. Stiti, inima, mi-a spus coana Marioara, va cam incearca.

– ’Ai sictir! Cum ai crezut, vreo secunda ca-ti dau tie, chiabur get-beget, nelinistea si blestemul nostru. N-ai ce face cu ele. Tu nu te consumi, treci peste ele la fel cum faci o nota de plata imbogatita. Sunteti sclavii adunarii.

– Hai sa platim, Petrica, nemteste, ca tot i-am tradat de doua ori, si-n ’17 si-n ’44. Astora nu li se poate imputa decat onorariul. N-o sa aiba niciodata clasa! Nici ei, nici cei ce-or sa vina.

Ma lua in brate si ma duse pana acasa. Inainte de poarta il blestema, parca, pe tata.

– Petrica, asta-i cel mai reusit copil al neamului, s-avem grija de el. Eu o sa ma duc repede. Sa ai grija cat poti de Mirel si Stelica. Sunt copiii mei eminenti. Si de Marioara. E dama bine, in toate. Si n-are suflet rau ca si celelalte „Gaite“. Dar p-asta micu sa nu-l prind in politica. Stii ca si Fanel a suferit tot din asta, fara sa stie. Asta ne mai trebuie! Sa ne condamnam reusitul. In seara asta doarme cu mine. Lasa-l sa zburde...

Si ma-nfunda in perne, punand mana sa protectoare, cu suflet, spirit si minte, peste mine. Am adormit ca intr-o vesnicie. Nu l-am simtit pe conu George, dupa cateva ore, cand s-a ridicat spre condamnarea care-i aducea painea casei – tribunalul. Mult mai tarziu am realizat ca, pe buna dreptate, holul din fata camerelor de sedinta ale tribunalului este „al pasilor pierduti“. Lumea n-a cunoscut inca dreptatea. Dar o cauta...

Mirajul fotbalului (VII)

Cornel Dinu




Si acum intra in scena jucatorii din Stefan cel Mare! Jucatorii acelor timpuri, in Bucurestiul cum nu-l mai stim astazi...

P ana prin 1964, presedintele clubului era colonelul Mihut, tatal actritei cu acelasi nume, Mariana, casatorita cu Rebengiuc! Nu l-am cunoscut. Mai bine. Am auzit ca se lauda, adesea, ca a starpit „banditii“ din Muntii Fagarasului, dupa razboi. De fapt a participat la distrugerea sangeroasa a rezistentei nationalei din munti. Un criminal. Bine ca nu ne-am intersectat. Se spunea ca, dupa, devenise cumsecade. Cu siguranta, era razbunarea pedepsitoare prin tensiunea constiintei. Binemeritata, dar mult prea putin.

Cand se-mbatau baietii, cum erau timpurile si obiceiurile, mai iesea si scandal. Cu circulatia, mai mult proprietari de motociclete prin ’65 – ’66!, si cel mai des prin carciumi si carciumioare. Piti, odata, „bien grisé“ a vazut ca vatmanul coborase sa bea apa la capul liniei. Iesise dintr-o bomba a Iancului si trebuind sa ajunga repede la restaurantul „Medias“, unde-l astepta floarea cartierului, in cap cu celebrul „Maturaru“ (traieste, Doamne, da-i sanatate!), a luat tramvaiul si fara sa mai tina cont de statii, s-a transportat, cu pasageri cu tot, la destinatia sa.

Desigur, deranjul venea si de la fetite, samanta de scandal cea mai ravasitoare a umanitatii. La astfel de evenimente, inerente in viata unei „companii“, cum le-a definit cu har peste vreo cativa ani Mircica Constantinescu, se anunta imediat clubul, adica presedintii: Mihut, Nae, Lita, Petriceanu… ce-am cam prins si eu. In paralel, ministrul Staicu ordonase sa i se raporteze, la orice ora, tot ce fac ziua si noaptea „baietii“ sai. Uneori erau dusi la garnizoana Capitalei (ordin de la Mihut), si erau recuperati in „Stefan cel Mare“, dimineata. Sub escorta si, pentru refrisat intern, imediat sub mainile recuperatoare ale frizerului, nea Virgil. Apoi, ochii cu cei din comanda. Ce bucurie!... Daca nu se lasa cu zile de garnizoana – critica si autocritica. Apoi de la capat. Alteori scapau in noapte, dar dimineata ii prindea ecoul mustruluirii. Tot stiau, la prima ora, si nea Traian si colonelul Turtureanu.



Prin ’62 – ’63, intr-o noapte, deranj mare. Utu, Jean Unguroiu (a contat putin la Dinamo, dar nu scapa chefurile), Eftimie (Grecu’) si nelipsitul Piti, dupa o betie agresiva prin centru, primii trei au luat si doua cadane, pentru continuarea sexy a delirului bahic, intr-un apartament. Frumosul cuceritor era jucat mereu de portarul Utu, un Gregory Peck autohton. Ca si marele hollywoodian, si al nostru avea parul lins deasupra urechilor si un ciuf rebel, pe frunte. (Parca mai reusit americanul…) El agatase frumusetile. Se zice ca s-a lasat cu scandal, in fine, a venit potera. Fetitele au reclamat ceva, chipurile… legate, agresate, ce mai, imaginatie oriental-latina!

S-a facut un fel de pace cu gradatii in exercitiul functiunii, dar s-a raportat imediat evenimentul. Mihut a ordonat garnizoana si generalul Staicu, instiintat in plin crapat al zorilor, a completat:

– Lasa-i sa se trezeasca si la pranz vii cu ei la mine. A fost si Piti? intreba, firesc, de rasfatatul sau primordial.

– Nu, n-a participat la fete, urma raspunsul.

– Normal, si-a facut finalul in cartier, cu Maturaru. Daca se confirma, speriati-l iar, ca l-am mai atentionat sa nu mai stea pe langa Pitisor.

N-aveai ce sa-i faci ministrului, copilul sau fotbalistic Piti era perfect. Lumea „il strica“ si ramanea indiferenta la orice facea Pitisor! Cand discuta despre el il numea numai asa, ca sa accentueze ca-i febletea lui si trebuie protejat. In direct, era doar Piti si cateva secunde, rar, se mai dadea la el: „Bine Piti, mi-ai promis ca nu mai faci, se poate!“…

– Am gresit, domnule ministru, stiti, in nemernicia mea si a vremurilor mai scapam caii, dar nu va mai dati la Maturaru, stiti bine, e doar martor la masa. Il mai pun eu sa agite sifonul inainte de a binecuvanta vinul.

Si generalul hahaia parca nevazut, o secunda, intocandu-se spre colonelul Turtureanu, soptindu-i la ureche. Isi acoperea si gura cu palma, chipurile sa nu se auda :

– Vezi Tutule (isi permiteau in particular), e dat dracului! Dribleaza cu vorba ca si pe teren. E genial, nu-i asa?

– Da, dar la bautura!... filozofa nea Tutu.

– E gena familiei, ii stii la fel de bine ca mine. Neamul! Beau toti, taica-su s-a curatat din asta, sora-sa si frati-su o ard rau. Si numai pe tarie. Ce vrei, Piti se lupta, dar sunt pentru unii, ca un blestem, mult mai puternice instinctele si chemarile genetice. Trebuie sa fim mereu langa el sa-l ajutam. Fara noi nu poate sa invinga. Nu fi ipocrit, te vad cum sugi Marasestile in spatele portii si te plimbi. Cand ajunge mingea la Pitisor innebunesti si tu. Crezi ca nu te vad de-acolo, de sus, din tribuna?



Pe la pranz, turbulentii asteptau in anticamera ministrului. Erau chemati pe rand. Desigur, Piti nu aparuse la antrenamentul de dimineata, dormea. Se decisese sa nu fie deranjat. De la Comanda! Adica cei din biroul ministrului, Turtureanu si colonelul Valeriu Buzea, pe atunci seful economicului.

Nea Traian fusese trimis sa-l dospeasca pe Piti acasa, in apartamentul de doua camere, ce-l avea vis-à-vis de „Braseria circului“. Pilduitoare dispunere locativa!

Pe masa din fata ministrului se afla o captura de aur, reusita de oamenii colonelului Buzea: cocosei, bratari, ceasuri… ofrande ce se strangeau in draci, prin delatiune, de la ochitii neamului. Urata treaba…

Primul intra Jean Unguroiu. Ramase in picioare.

– Bine, mai Jeane, se poate, ce-o zice amaratul de taica-tu, daca-i spun…? incepu ministrul.

– Domnu’ ministru, sa n-am parte, daca am vreo vina. Treceam prin fata carciumii, pe trotuar, si m-a tras Utu de maneca. Astepta doua fete. Sa n-am parte!...

– Bine, bine, stabili ministrul, termina cu magariile. Ce, esti la prima? Cum adica te-a tras Utu? Am fisa ta. Esti idolul femeilor matoale din cartier. Ti-a spus-o si taica-tu. Stii bine. Ai trei zile de garnizoana, ca esti recidivist in scandaluri. La prima smecherie pe care o mai reusesti, iei drumul Bacaului.

– La Pitesti nu se poate, domn' ministru? Acolo si joc.

– Iesi afara, magarule, nu-ti arde de fotbal. Te-ai nascut plictisit. Semeni cu maica-ta, grecoaica. Altfel, femeie frumoasa, de toata isprava. Crezi ca nu te vad? Mi-a dat dreptate si taica-tu. Inainte sa-ti vina mingea, iti asezi suvitele. Te-ai nascut plictisit! Altul… Sa vina Utu!

– Sa traiti domnilor, permiteti sa raportez, incepu ingerul portii dinamoviste. N-a mai apucat…

– Alo, alo, termina cu escrocheriile. Ce sa mai raportezi, i-o taie scurt ministrul. Si acum duhnesti. Sa-ti fie rusine…

– Mi-e, mor de rusine, domn’ ministru, se flagela verbal Utu.

– Uite ce e, ma sperii! Esti casatorit de cateva luni si nu te potolesti cu fustele. Esti bolnav, draga. Nevasta-ta, Daniela, e fata frumoasa, nu-ti ajunge, animalule! Crezi ca-i dai de fund, hamesitule... Sunt curios, cand ajungi acasa, ca nu mai esti la prima noapte de absenta, ce spune Daniela?

– Plange saraca, domn’ ministru, si ma pune sa ma jur ca n-am inselat-o.

– Si tu?

– Ma jur, dar stiti, tin degetele incrucisate. Mi-a zis Piti ca nu se prinde. Apoi trec pe la popa Tatu, ma impartasesc, spovedesc si gata, sunt scapat de pacate.

– Afara, magarule, stiam ca le pacalesti si pe cele sfinte. O sa vorbesc cu popa, stii ca am copilarit impreuna. N-o sa te mai primeasca. Sa vedem cum te mai impaci cu Dumnezeu. Nu te duci la garnizoana. In schimb, sa nu-mi spuneti mie generalul Staicu (si privi complice spre cei doi colonei care-l aprobara prin aplecarea capului), daca o sa mai intri in biserica.

– Sa traiti, multumesc pentru intelegere, dar stiti cat va respect, mai am doi popi de rezerva.

– Iesi afara, nesimtitule, anatemele pe capul tau!

Si arunca cu o jordie, de langa masa, dupa el. Era deja afara. Scapat!...

– Sa vina si grecu’ (Eftimie). De cand il astept. A fost prea linistit. N-a mai trecut pe la chelfaneala de vreun an. Ce-o fi cu el, credeam ca s-a mai linistit.

Nea Tutu cheama invitatul. (Inainte sa intre, grecu’ intreba: „In ce toane e?“ – „Merge“, clipi poznas colonelul.)

– Sa traiti, domn’ ministru, va rog sa ma credeti, sufar, ma simt vinovat, mic in fata dumneavoastra, care sunteti taticul nostru, ca va revad intr-o astfel de situatie plina de ghinion.

– Ia loc, grecule, incepu generalul. Singurul poftit astfel.

– Va multumesc, domnule ministru, se aseza meticulos si mai-mai ca te-asteptai sa planga. Se clatina trunchi si cap, mai rau ca in Sofocle.

– Bine, mai grecule, tocmai tu, copilul meu de pe strada. Am copilarit cu taica-tu, ce om cumsecade. Si ce noroc a avut. De mic i-am spus ca ajungi mare fotbalist. Sa te iei tu dupa Utu… stii ca-i nebun, e portar ce dracu’. L-a tras de maneca ca pe Jean, nu v-am spus?... se adresa celor doi colonei.

– Asa-i domn’ ministru, sunteti cel mai mare politist. Asa zice toata lumea. Pana si bunicu’ si unchii mei, chiar daca au fost …“verzi“. Si facu cu ochiul, complice.

– Tocmai tu, relua la fel ministru, sa ma scoale garnizoana din somnul meu amarat si ala, grecule. Vezi cat muncim! Uita-te si tu pe masa asta. Zece nopti am lucrat cu domnul colonel Buzea pentru captura asta de aur. Si tu asisti cum Jean si cu Utu leaga femeile, cu lanturi, de vergelele paturilor? V-am spus eu, nu face grecu’ d’astea, e de pe strada cu mine. Noi am cochetat mereu prin curte subtila cu damele. Si n-o are cu bautura, nu-i asa, grecule? Sper ca nu te-ai spurcat si la asta, o cureti pe maica-ta. Ce femeie frumoasa, si stii cum e cu inima…

– N-au fost lanturi, excelenta, cocheta fanariotul, doar ceva cearceafuri. Faceau nazuri bagaboantele la ala micu, la Jean. Ziceau ca nu vor sa aiba de-a face cu minorii. Si n-aveau dreptate hoastele. Eu il barbierisem proaspat, la pranz, a patra oara, la nea Virgil.

– Bine, bine, grecule. Nu te spun acasa si nici nu te duci la Malmaison. Ai fost acum un an si nu s-a prins. Cu tine-i altceva. Nu-i asa, domnilor? Se adresa din nou, complice, musafirilor colonei. Si ei, iarasi aprobativ :

– Desigur, domnule ministru.

– Stii la ce m-am gandit. Esti simtitor. Cu tine mai bine cu atentii. Chiar aur. Uite cat am strans. Voua va place. Si-acu’ are bunica-tu salteaua plina. Dar, asta e. A muncit la viata lui. N-a furat. A strans ban pe ban la carciuma aia din colt, unde si taica-miu, fie-i tarana usoara (si se-nchina evlavios), lua, numai seara, una mica. Grecule! Alege-ti ce vrei de pe masa. Cu toata increderea. Cu el e altceva, domnilor, nu-i asa?, se adresa coloneilor.

Grecul, povestea mai tarziu, dupa ani, calcula repede. Ochii un ceas baban, cu bratara de aur si… fie ce-o fi. Se repezi spre masa si, cand sa apuce trofeul bunei purtari, ministrul ridica mana ce-o tinuse tot timpul la spate, si-l pali cu nuiaua peste manuta hrapareata.

– Nu ti-e rusine, magarule, chiar ai crezut ca poti sa profiti de bunatatea noastra si sa-ti permiti chiar si asta. Sa iei din bunurile poporului? Se repezi plin de furie, cu nuiaua deschisa pentru a lovi, ca o sabie cruciata. Se-mpiedica putin de birou, dar grecu’ era deja pe scari, in sprint mare. Din capul scarilor urla dupa el:

– Diseara sa fii acasa. Tot neamul o sa afle ce era sa-mi faci!

Mirajul fotbalului (VIII)

Cornel Dinu

Prin 1967, in toamna, antrenor fusese adus nea Bazil Marian. Profesorul Angelo Niculescu era la nationala, iar generatiile erau in schimbare. Traian Ionescu fusese si el retras din prima linie. Ministrul Staicu aprecia abnegatia aparatorilor, dar era putin mai mult atras de dribling, pasa maiastra, suturi si goluri. Si eu si Moxu eram acum un fel de copii ai lui. Piti era langa noi si, cel putin eu, ii port o mare recunostinta. Pentru ca, in pauzele lui postbahice, ramanea cu mine dupa aproape fiecare antrenament. Si aratandu-mi, ma invata sa lovesc corect, cu ristul, mingea. Trebuia sa mearga snur, pe un furtun de udat terenul, manuit de celebrul soldat Uleia. Diliu total, era singurul care-l injura pe Piti, ca nu-l lasa sa inunde terenul, imediat dupa antrenamentul cu „Nebunu'“ (Traian Ionescu). Uleia tinea si de sase, cand ne rehidratam cu bere, vis-à-vis, la „Ghiocelul“, la „Braseria Circului“ sau „Dealu Mare“, carciumile din preajma. Statea pe trotuar, sanchi, se plimba.

– Sase! Iese Nebunu’! (din club)

Si o zbughiam in magazia locantei. Traian nu intra niciodata. Stia tot, dar pe el il interesa „sa vii pregatit la antrenament“ „ sa mori pe teren“ si sa ai „frigiderul plin cu mancare“. Intra inopinant prin case, darama bucataria si vai si amar de jucatorul si a lui consoarta care aveau vid si… doar salam ca provizii. Facea discutii individuale si in grup cu toate nevestele. Si ele ii stiau de frica. De amante sau logodnice sa n-auda.

– La echipa te prezinti doar cu nevasta si cu inel pe mana. Si, sa nu cumva sa va casatoriti la misto. Muriti de mana mea.

Si cate si mai cate…

Echipa mergea prost si, la cateva zile dupa ce fusese facut capitan, la caderea brumei, Ionel Parcalab trasese un chef la „Ambasador“. Se casatorise cu sotia lui Utu, mutat la Pitesti, reusita Daniela. Ceva scandal, Militia si proaspatul capitan fusese purtat pe platoul Capitalei. Legitimat, vorbe de ocara, aruncase chipiul unui gradat si plecase linistit cu masina.

Era joi, cantonament la Saftica. Dupa antrenament, vine generalul Staicu. Acelasi „Mercedes“ negru, costum, cravata si ochelari negri, camasa alba scrobita, butoni de aur. Sofer – acelasi nea Costica. Pufaia. Nervi. Semn rau. Pe cine se descarca primul, ne-ntrebam. Se anuntase, deja, ca Ionel are de executat cinci zile de garnizoana. Se perfectionase putin pedepsea de acest gen la fotbalisti. Nu ramaneai, direct, dupa haimanalacul facut, la „Malmaison“, ci iti alegeai, in functie de asa-zisul timp liber (sa nu mai cada cand era meci), executarea.

Stransi toti, in sala mica de la Saftica. Nu era gata, inca, vila de la intrare. Vorbi mai intai un colonel, Stanescu, de la centru, pus sa conduca intre ministru si nea Tutu. Se lua de mine si de Moxu ca „stie el ca ne tinem si noi de prostii“. L-am repezit din prima decent, desi era cumsecade.

– N-avem cand, vrem sa murim pe teren, iar cu nea Piti ramanem dupa antrenament, doar la individualizare.

Am invatat multe de la el si pacat ca nu merge decat la filme cu noi. Ministru jubila, ii trecuse hachitul, dar statea tot imbufnat.

Moxu a fost si mai explicit, direct.

– Hai, bre, nu stii nimic. Fapte, nu vorbe. A zis bine procuroru': Stam numai pe teren.

In fine, se ridica ministrul.

– Ma, Bazile, stii cat tin eu la tine. Veneam in pantaloni scurti, cand jucai la Mociornita si te platea in aur. Te-am adus aici sa ai grija de singura mea bucurie. Echipa asta! Ai grija, nu te juca cu sufletul meu. De ce nu-l bagi pe Piti? Sa nu-mi spui ca esti gelos, ca loveste la fel de bine mingea ca tine. Tocmai d'aia trebuie sa joace. Pe Ion sunt tare suparat. Sa nu te vad, Ioane! Tocmai tu, din cartierul meu. Stii cat m-am certat cu prietenul meu de sange, frati-tu Coco (Dumitrescu, antrenor si creator al marii UTA din '60 – '70), ca sa te aduc la Bucuresti. Te-am furat cu avionul de la Deva. Sper ca n-ai uitat...

– Nu, sa traiti, domn' ministru, se ridica ca un resort, in picioare, Onei.

– Stai jos, nu discut acum cu tine. Fa-ti pedeapsa. M-ai mahnit tare rau. Si tot nu ma lasati sa dorm noaptea. Cand suna telefonul, ma ia inima. In ultimii ani numai voi imi stricati recreatia, nenorocit de scurta, a noptii.

Ridica sedinta si se-ndrepta spre masina. Ca de obicei, Nelu Nunweiller si Popa aveau o pila de indeplinit, si-l oprira din drum. Onei se repezi la noi.

– Duceti-va si voi si spuneti-i ca am gresit. Sa ma lase sa-i spun doar cateva vorbe.

Zis si facut. Atacaram!

– Domn' ministru! (vorbeam numai eu, Moxu, doar cu prezenta). Ascultati-l pe Ion. Sufera, ii pare rau ca v-a suparat.

Isi scoase ochelarii. Numai atunci ii descopereai fata de om cumsecade. Chipurile, sa-i stearga.

– Bine, tin la voi. Ati fost cam duri astazi cu domnu' colonel. Va iubeste. Þine la voi si stie fotbal. Fiti mai pasnici pe viitor, va rog. Da, ne-am inteles, sa vie Ion.

Spasit, calca precum Catavencu dupa ce pierduse scrisorica.

– Domn' ministru, va rog sa ma iertati. Am gresit putin, pentru ca, sa stiti bine, a fost un afront, si la adresa dumneavoastra, al gradatului acela.

Atent, ministrul se lumina.

– Cum asa, Ioane? Ce vrei sa spui?

– Pai, nu m-ati facut dumneavoastra, de cateva zile, capitan?

– Ba da, Ioane, eu te-am facut.

– Si nu-i o onoare pentru cartierul nostru? Nu suntem, de-acolo?

– Asa-i, Ioane.

Incepea sa zambeasca.

– Atunci, cum si-a permis gradatul sa spuna „Ce capitanul Parcalab!“ Pentru asemenea neobrazare l-am dezarmat!

– Cum, Ioane?

– I-am luat chipiul si l-am aruncat pe „Eforie“. Si batea un vant! Fara chipiu nu putea sa actioneze. Stiu de la regulament. Asa ca m-am suit repede in masina, si am zbughit-o acasa. El, dupa chipiu.

Ministrul incepea sa rada. Chicotitul sau traditional.

– Si cum zici ca facea chipiul, Ioane?

– Uite-asa, domn’ ministru! Si Ionel desena cercuri de bumerang in aer. Si batea un vant!

– Bine, Ioane, ai dreptate, nu mai faci garnizoana. Succes. Vezi, sa-i centrezi lui Piti. Cred ca-nteles Bazilica ca, fara voi, nu se poate juca!

Cam acesta era creatorul marii echipe a „cainilor rosii“ din deceniul al saptelea... Suflet mare si om cu frica lui Dumnezeu, reusit de educatia inca nationala a cartierelor noastre de rezistenta nationala. S-a jucat si el cu destinul. Purta haina militara si a trebuit sa execute multe ce nu erau pe sufletul lui. Sa judece istoria. In orice caz, n-am auzit pe cineva ca a fost pedepsit pe nedrept de generalul Staicu, sau ca a maltratat pe cineva. In timpuri grele, i-a ajutat pe multi, chiar daca ii intreba, inainte de a vedea Parisul sau Roma, „daca s-au inchinat la Voronet, Putna, Sucevita sau Moldovita“?

Dupa plenara din primavara lui 1968, se cautau tapi ispasitori. N-aveau cu ce sa-l agate. L-au mutat la Academia Militara. Saracul! Si ne-ntalneam in derby-urile de la „23 August“, de atunci.

La pauza unui derby, urca tunelul alaturi de noi. Aceiasi ochelari negri. Nu putea sa ne priveasca. L-am simtit si i-am prins din urma pasii.

– Sa traiti, domnule ministru!

Atat am spus.

– Sa traiesti, Cornele. Sa-ti dea si tie Dumnezeu putere. Tu simti ce-i in sufletul meu. Cum ma pedepseste viata!... Sa fiu eu, acum, la Steaua! Cine stie. Poate ca trebuie sa platesc si astfel.

Basmul jocurilor copilariei

Cornel Dinu


Cei cu care am copilarit au si acum senzatia ca au prins ultimul licar al sclipirii binefacatoare a mahalalei. S-ar putea. Au venit repede blocurile, buldozerele, datul din mana in mana si fleanca, indrumator. Ce avea foarte putin in comun cu realitatea dorita si simtita de neam.

De cum incepem sa vedem, avem scara privirii cresterii noastre. Distantele sunt mari, iar pasii – mici, parca necuprinzatori. Apoi, incet, incet, totul pare ca se schimba. Incepem sa mergem nu mai repede, distantele micsorandu-se, ci mai inselator. Ne cheama consumul maturitatii si ne pierdem singura varsta necondamnata, copilaria. Am pastrat, distrandu-ma in cugetul meu, superba incercare a cataratului prin crengile fructiferilor si drumul toamnei spre scoala sau spre inselatoarea distractie a „targurilor de mosi“. Imaginati-va ca le-am incerca si acum. Nimic nu mai seamana, ceea ce faceam atunci este imposibil astazi. Invers nu. Daca am incerca insa, aceleasi lucruri, lumea de astazi ne-ar trimite intr-o camasa de forta. Totul a trecut prea repede. Ne jucam cu atata nevinovatie „uliul si porumbeii“ „hotii si vardistii“ sau, hazliu spus, in jargonul mahalalei, „porcii rade“... Acum nici nu vreau sa ma gandesc cata vinovatie premeditata si inconstienta este in preocuparile tentante ale copiilor nostri. Las deoparte computerul necesar, dar care nu-i „al nostru“. Se spune ca ne vine din spatii, ca ceva necesar alinierii intelegerii astrale. Alta discutie. Apoi, colindele. Se mai pastreaza datina pe la tara. Haideti sa acceptam ca, prin centru, sunt un mijloc mai mult de existenta. S-a pierdut cu certitudine feericul lor. Noaptea magnifica a Ajunului, cand zgaltait de viscolul de afara, ce nu patrundea in caldura de langa soba bucatariei, copiii casei, laolalta, asteptam venirea magica a lui „Mos Craciun“. Sau cata evlavie, dar, sa recunosc, si ceva gand de pricopseala in argintii tradarii aveam, an de an, de la „colindul de Mos Ajun“ pana la „Plugusor“. Cu „Sorcova“ ma-ncumetam rar! Nu ma atragea coloritul ustensilei...

Inca avand curti, simteam si o forma garantata de libertate. Cu respect intre noi, proprietari sau chiriasi. Ne delimita gardul, dar ne uneau pamantul fiecaruia cu tot ce aveam pe el. In primul rand, vietatile pamantului. Si prin colectivizarea fortata, cu pistolul in mana si cu glontul tintit in pieptul preotului care tragea clopotul de prapad, s-a ajuns ca bietul copil de la noi (mare si periculoasa zona a lumii) sa nu mai stie decat din desene cum arata o vaca, o oaie sau chiar o gaina. Ii dai pui sa manance, gusta copanul sau pieptul, dar n-a vazut cum arata amaratul cu fulgi cu tot. Ne-au depasit timpurile? Nu toti putem face fata comprimarii lor sau ne-ndreptam spre un soc necesar. Asa cum s-a intamplat prea repede, mereu, in civilizatia actuala – a tradarii aproapelui. Am si acum strangerea de inima a copilariei ca, batand mingea prin curte, ii zburataceam, uneori, cate un puisor clostelor maica-mii. Prin ’52, ’54, nu se inventasera incubatoarelor la noi si nici plasele protectoare ale gainilor si puilor mijiti de oua. Acelasi teribil mister: al sacrificiului prin nasteri la toate vietuitoarele.

Ce-mi pasa mie atunci?! Furam doua chelfaneli de la mami, dar eram in chilot, ca Tarzan. Sau in spilhozen, pregatit sa fiu plimbat spre centru, leaganul pacalelii noastre. Taica-miu m-a atins de doua ori. Pe la noua-zeci ani, cand m-am intors acasa, in a doua zi de Paste, cazut intr-un iaz pe care am intentionat sa-l sar. Am si acum convingerea ca mi-a tras o palma ca n-am reusit sa ma tin de cuvant, adica sa trec apa. Si a doua oara, cand, de la un Sf. Constantin si Elena, petrecut in familia unui coleg de scoala, echipier al meu la copiii lui „Metalul Targoviste“, Tica Danilescu, m-am intors beat de „Fernet Carpati“!?... Si-am umplut ligheanul. Era pe la sapte seara. Mi-am luat-o pe buna dreptate, in ambele dati. Dar m-a durut nu ca atingere, ci pentru ca suparasem un parinte chinuit de incercarile la care-l supunea viata pe nedrept.

Dar ce basme au mai fost si cu zavoii ograzii. Mai toti maidanezi, frumosi dati dracului, cu exceptia unui lup, adus de Mirel, pe care-l chema tot Nero, ca acesta, al batranetii mele. Superb exemplar, reformat de la o scoala de dresaj, pentru ca il calcase o catana, din greseala, pe picior. Ii facuse o fractura si calca usor intr-o parte. Ca noi toti! Venise in curte cand aveam vreo cinci ani, prin ’54. S-a atasat imediat de tata, care avusese la Barlad toata „Arca lui Noe“ de cai si de caini. Latratori vreo saizeci. Am mai prins si eu ceva ciobanesti si maidanezi – „Pedigreeul“ neamului.

Din paradisul curtii de la Targoviste am cunoscut si calvarul antirabicelor. Cam in fiecare vara, ma musca cate-o progenitura, dadea coltul, si coana Marioara ma cara pana-n capatul celalalt al orasului, dincolo de „Liceul Carabela“, spre „Spitalul Mare“, la antirabice. Incepeam sa urlu cum ma apropiam de sediu. Sa ai cinci-sase ani, sa-ti miroasa deprimant a tinctura de iod si sa ma vezi si seringa cu acul acela, imens. Dupa doua, trei saptamani de injectii, zi de zi supliciu, aveam burta ca atacata de un roi de albine. Ma-ntreb si acum, cand ma surprinde, cred eu, atata anormal prin jur: „N-oi fi ramas cu ceva urme?“.

Dar Nero cel de atunci, ca si cel de azi, ma simtea. Si la Targoviste copilaria presupunea obligatia de folosire a „olitei“. Pe unde ma prindea, Lila, Dumnezeu s-o ierte, ma aseza pe „tron“. Pe la patru, cinci ani, nasa Nuta, matusica atotstiutoare, isi practica pedagogia deprinsa la Paris, dar neexersata niciodata prin scoli. Apucaturi si trairi de printesa muntenegreana, nascuta intre malurile Ialomitei si Dambovitei, pe nepoti. Ne-nvatase sa citim, sa recitam de toate, cu lacrimi, mana la inima, ce mai, teatru mare! Si ne incolona aproape zilnic, vara, sa pictam „Turnul Chindiei“ si ruinele „Palatului Domnesc“. Adica pe mine si ceilalti nepoti, copiii fratilor ei, Mielu si Tica Radulovici. Eram, bineinteles, cel mai greu de strunit. Dar ma invatase sa citesc pe la patru ani. La pictat n-aveam nici o chemare, ripostam cu gura si ma tampona, acasa, pe manute, cu peria de scanduri... Si tocmai cand citeam pe scari „Jules Verne“, lasand un moment cartea langa nevoia olitei, Nero s-a jucat in graba, zburatacind foile. Nu ma puteam misca.

Peste toate, nasa Nuta, pe care mai tarziu o alintam direct Nuta (si-mi pare atat de rau acum), a fost magnifica. La patru ani recitam „Moartea lui Fulger“, „Moartea lui Gelu“ si „Nunta Zamfirei“, cu accente de Baltateanu sau Calboreanu, spunea, cu strengareala lui unica, nasu Fanel. „Noi vrem pamant“ nu ma-nvatasera, atata timp cat nu mai era cazul. Tuturor rudelor mele li se luase tot. De la lume adunate si apoi la cativa repartizate, aveam sa traiesc fenomenul in doua etape. Prima, in copilarie si a doua, dupa 1990. Dar aceasta-i alta discutie. Totusi, mi-aduc aminte ca, pe la opt ani, cand vazusem curtea mosiereasca de la Barlad, imi placea sa-l provoc pe tata, seara, inainte de culcare, sa-mi depene frumusetea vietii sale de acasa. Un fel de „La Medeleni“ sau „Tudor Ceaur Alcaz“, ale lui Ionel Teodoreanu, pe care le-am citit mai tarziu. Cat semanau! Erau obiceiuri, datini, cutume de comportament si peste toate, sau in toate, munca si respect in toate privintele. Ce ne lipsesc, atat, acum.

Tin minte ca dupa vreo cativa ani de povesti, aproape seara de seara, cand incepusem sa deschid bine ochii mintii, l-am intrebat pe tata:

– Bine, tati, dar erati o lume asezata, pregatita, trecuta prin razboi. De la cedarea Basarabiei pana la „intoarcerea armelor“. Cum a fost posibil sa vina cativa propagandisti pe tancurile, chipurile salvatoare si sa va bage in puscarii, la canal si la munca de jos? Privind in alta parte si lasand sa se scurga un timp al amaraciunii, spuse:

– Cornel, sa tii bine minte ce-ti spun acum. In mometele importante, de cumpana, neamul nostru nu-i atent!...

Si acest lucru l-am deslusit tot mai tarziu. Poate ca este lucrul pentru care am suferit cel mai mult. Tot dupa ’90...

Din ’44 pana in ’48 n-am fost de fata. In aer, in suflete si pe pamantul nostru plutea sensul unei condamnari. Mi-au transmis unchii mei, dupa aceea. Nenea Cornel, de la Barlad, spre deosebire de nenea Vasile, care si-a acceptat destinul, n-a vrut niciodata sa munceasca pentru „Ei“. De fapt o parte dintre noi care, fiind mai slabi, poate, s-au transformat prea rapid in sculele celor care ne impilau din afara. Si au fost cateva sute de ani. Cu aceleasi drame si suferinte prin case, dar cu stapani schimbati din afara. Ne-am inchinat mai intai la Tarigrad, apoi la St. Petersburg sau Moscova. Ne-au scuturat putin masonii din 1848 pana in 1866 si dupa. Iar acum, ne rotim, ne supunem la foame semenii si plecam capul dupa cum ni se comanda de la Bruxelles sau Washington. Secole de... doar colonie. Putini intelectuali adevarati au avut curajul sa se ridice impotriva unei astfel de soarta acceptata. I-a inabusit trecerea executata tot de-ai nostri in uitare, desuetudine sau maltratare pana la trecerea in nefiinta, in feluritele temnite inventate afara si aplicate acasa, pentru asa ceva...

Au fost doar mici luminisuri de adevar si de demnitate nationala. Ca in domnia Hohenzollern-ilor, una dintre cele mai lungi. Fara... „domni pamanteni“! Provocand istoria. Numai ca, desi nu din partea locului, la Carol I, Ferdinand si regina Maria (ce mare influenta benefica a avut nu numai la Versailles), decisiv binefacatoare pentru noi a fost educatia lor. In Scrinul de la „Peles“, percepi taria unor oameni crescuti de atunci – sigmaringeni – in credinta ca esti pus sau te aduce viata in fruntea unui grup de oameni nu pentru a-ti face poftele, ca mai mereu la noi, ci pentru a face sa le fie cat mai bine celor din jur. Acesta este, poate, flagelul contaminator cel mai pagubitor al nostru. Care ne distruge programat.

Strainii care ne-au palpat merg insa si mai departe. Baroneasa Waldeck, care face o fresca plina de har a societatii romanesti din primavara lui 1940 pana in februarie 1941, in „Athénée Palace“, afirma ca aceasta-i, poate, si o forma de scapare, de rezistenta prin veacuri. Ca tocmai aceste obiceiuri ne-au facut sa rezistam, asimiland si transformandu-i in noi, pe toti cei care ne-au calcat tara. Si argumenteaza ca, daca regii Carol I si Ferdinand erau seriozitatea si bunul-simt intruchipate, efect al educatiei prusace, baieteii care au urmat, nascuti aici, Carol al II-lea si Mihaita, erau romani get-beget! Adica dotati, dar si supusi tuturor viciilor locale – minteau, inselau, chiar pusi pe furat!... Poate contesta cineva ca nu-i adevarat?

Da, poate ca da, de la jocurile atat de frumoase si nevinovate ale copilariei, la maturitate, trebuie sa constatam si sa vietuim sub astfel de verdicte.

Buchiile scolii

Cornel Dinu


Se spune ca, pentru copii, tentatia inceputului scolii este un miraj. Nu-mi amintesc sa ma fi incercat o astfel de pornire. Libertatea curtii si a maidanelor ma dominau. Ai mei au incercat si gradinita. Era aproape de casa, in spatele „Scolii Gimnaziale Nr.2“. O casa placuta, bine ingrijita, cu rasaduri de flori ce parca invadau cateva alei si un scuar de joaca. M-a speriat de la inceput ideea orelor fixe, statul cuminte si mai ales in uniforma bleu. Un fel de rochita, cu guleras alb, la gat. Apoi, prezenta educatoarelor, cu pretentiile lor de lectii, ma enerva. Si nu avem astampar. O avusesem zi de zi pe Nasa Nuta, femeie superioara si suficient de… prea autoritara. Care, pana ne-am facut mari, a stat mai mult cu noi si foarte putin la Berca lui Nasu’ Fanel. Ea ne plimba mereu, cu pensulele si cartile dupa noi. O luam pe la „Moara lui Baronide“, scrutam iazul si lunca Ialomitei, ne aseza sub ruinele domnesti. Acolo incepea cu noi cea mai pura educatie de comportament si de iubire de neam. in comparatie, orele din incaperile gradinitei pareau un calvar. Nu puteam sa stau mai mult cu mainile la piept, cum erau regulile, si sa ma obisnuiesc cu ridicarea a doua degete pentru a spune ceva. Asa ca am fugit repede.

S-au incercat cateva readuceri, doar de maica-mea. Dupa care, Nasa Nuta a categorisit ca „ale sunt niste imbecile, distrug copilul“. Nenea George a aprobat imediat si decizia a fost luata:

– Lasati rasfatatul in pace. il mai invata ale si vreo poezie de-a lor si ma obliga sa-i astup gura mititelului. Nu va dati seama ca astia de la Rasarit vor sa distruga tot ce-i al nostru. Trebuie sa rezistam, asa a fost mai mereu. Si pana la sapte ani, varsta sorocului inevitabil, am ramas cu oracaielile, latratul curtii si lectiile unice ale matusilor. De scoala, dar si de scandal. Ce vreti, guri de Targoviste. Tata nu se amesteca. Pleca dimineata, in zori, ne saruta in somn, si se intorcea spre noapte, amarat, murdar de ulei, dar mereu cu o vorba buna pentru casa. Se spala si, cand ne asezam cu totii la masa, era o fericire. Se glumea, mancam bine. Lila, care conducea ca sefa contabila panificatia orasului, acoperea nevoile financiare. Am prins si marmelada pe paine, aveau un farmec al lor. Am aflat curand ca, dimineata si seara, tata facea naveta cu un asa-zis autobuz pana la Viforata, botezat „sicriul mortii“. Asa erau vremurile. Nici dupa aceea n-a fost pentru el mai usor. Dupa ce a fost primit, in 1958, dupa zece ani la munca de jos, in avocatura, facea zilnic drumul greu al tribunalului. Iar de doua ori pe saptamana, cand avea recursuri, pleca si venea de cu noapte, cu ocazie sau cu trenul infernal, ce oprea o ora la Mija, la Tribunalul Judetean de la Ploiesti. Avea in sange educatia, obligatia si responsabilitatea muncii.

in prima zi de scoala, cu acea lumina unica de jumatate a lui septembrie, m-a luat de mana si m-a purtat in prima mea clasa. La „Ienachita Vacarescu“, unde am si terminat liceul. in clasa intai, am inceput in prima incapere a parterului, din dreapta. Si am terminat a unsprezecea la etaj, in ultima. intre timp, am trecut prin mai toate incaperile de curs si chiar prin podul liceului. Unde, pe la doisprezece-treisprezece ani, din teribilismul varstei, ne ascundeam sa fumam „Carpati“, sau ce se mai producea pe atunci. Din fericire, n-a durat decat cateva luni. invatatoarea de la inceput era o doamna in varsta, destul de plictisita de menirea ei, prietena cu maica-mea. Eram destul de salbatic pentru o colectivitate si m-am adaptat greu. Fusesem prea liber in curtea si jocurile mele, alaturi de copiii de pe strada mea: Lica, Ionel, Mircea, fratii Cutieru – Bela si Florin, si, nu in ultimul rand, fratele meu, cu patru ani mai mare, Floricel. Numai noi urmam traditia familie, la Ienachita, alaturi de Mircea Budzanschi, baiatul cehilor de vis-à-vis. Oameni foarte cumsecade. Ceilalti au facut Scoala primara la „Nr. 2“, in capul strazii. La inceput eram coleg cu Dinel, varul meu si baiatul mai mare al unchiului, doctorul Radulovici. Repede au inceput geloziile familiale si am fost separati pana la bacalaureat. El a invatat foarte bine tot timpul, fiind, ca si verii mei mai mari, elevii eminenti ai liceului. Eu, dupa a saptea, cand am dat-o serios pe fotbal, m-am indepartat de asa-zisele stiinte exacte si aveam probleme…

Sigur ca scrisul pe tablita si primele socoteli, pe care eu le faceam din cap, o cam deranjau pe doamna invatatoare. Ma reclama des, iar maica-mea ma controla, in taioarele elegante si, obligatoriu, palarie englezeasca. Eram smuls de la miuta celor mari, ma stergea cu batista sa nu racesc, dar ma si chelfanea. Asa ca, dupa vreo luna am evadat prima data. M-a adus imediat Lila si am simtit cum invatatoarea o certa sa nu ma mai imbrace in pantaloni de trening, ca seman cu salvarii rusilor!... Deloc iubiti in Targoviste mea patriarhala. Am mai dat bir cu fugitii de cateva ori si in anii urmatori. Parca prin a doua sau a treia, iar taica-meu s-a enervat auzind ca… chiulesc. Termen ce tine de rezistenta neamului la greu.

M-a luat de mana si m-a purtat, cam pe sus, pana in clasa. Acolo a urmat un rechizitoriu de magistrat si tin bine minte tonul, mai putin cuvintele. Ceva in sensul ca… „sunt un neadaptat social, ce nu respecta obligatiile firesti ale formarii, ca viitorul membru productiv al comunitatii!“… Acum, as fi rostit doar… Bravo! M-a cam facut de ras in fata clasei, si-mi venea sa intru in pamant. Dupa aceea, vreo cateva zile, n-a vorbit cu mine, nici acasa. Ceea ce m-a durut si mai mult. Si-a revenit, totusi, repede. Maica-mea, cocolosindu-ma, cum numai o mama ca ea stia sa o faca. N-am mai refuzat scoala.

Apoi s-a schimbat si invatatoarea. Cred ca a iesit la pensie. Asa ca din a patra am avut un invatator minunat, pana intr-a saptea. El ne-a pregatit si pentru examenul de-a cincea, ce se dadea pe atunci. Parca il chema „domnul Radulescu“. Statea cateva strazi de noi, spre „Biserica Alba“, dioceza cartierului. Cu el invatam de drag. Era bun, nu avea copii, modest, precis si exigent. El a insemnat prima baza de formare a mea. Poate ca esentiala. Ce lectii model faceam cu el! Veneau cadre didactice din toata Targovistea sa ne vada. Paream un comando in slujba invataturii. Tin minte ca, o data s-a imbolnavit. O gripa rebela. Am luat clasa si ne-am dus cu prajituri la el acasa. Alaturi de sotie, ducea o existenta saracacioasa. Am fost impresionat. ii dadusera lacrimile. Si lui si noua. Am mai plans cand a trebuit sa ne despartim de el, inaintea treptei de a opta, spre liceu. Am reusit toti, cu note foarte bune. Se facea scoala pe atunci. Directorul liceului, profesorul Seltea, de matematica, respecta traditia de la „Ienachita“. Nu era o mare personalitate ca cei dinaintea sa. Dar traditia de ordine, disciplina si de exigenta, in actul de invatamant, erau foarte puternice. Aproape o religie. Au fost mereu profesori eminenti la „Ienachita“. Se pastra obiceiul careurilor, nu numai la inceput, sfarsit de an sau cu ocazia sarbatorilor, ci ori de cate ori era nevoie. Ca in colegiile renumite ale Europei. Nu erau evenimente deosebite de calcare a disciplinei. O singura data, imi amintesc, a fost scos in fata si mustruluit, in fata intregului liceu, colegul meu, „Albanezu'“. Dupa porecla. il chema Alban si provenea dintr-o familie mai mult decat onorabila, din dealurile curate si de toate productive ale tarii. Din Motaieni, mai sus de Pucioasa. Avea gena jocurilor de noroc! Ne curata pe toti la orice, in curtea liceului, incepand cu „risca“ si terminand cu aruncarea monedei la semn. Era un baiat, altfel, admirabil, dar cocheta mereu cu o forma inteligenta de siretenie. Ce, trebuie sa recunoastem, face destul de mult parte din noi. Nu s-a „corectat“ niciodata, iar taica-su, prieten bun cu nea Colica Rautu, marele actor, l-a mutat in Bucuresti, incepand cu a opta.

Atunci si multi ani dupa aceea, marea figura a liceului si chiar a orasului era profesorul de limba romana, Gheorghe Oprescu. Si el avea porecla. I se spunea „Zbirul“! Nu are sens sa mai explic. Era o figura emblematica, doar aparent enigmatica. De o tinuta impecabila, imbracat perfect. Schimba costumele aproape zilnic, desi nu avea o garderoba prea larga. Erau si bine croite si-l prindeau. inalt, spre 1,90, alura de sportiv, cu niste ochi negri, sfredelitori, parul negru, dat cu briantina, cu o carare pe mijloc, perfecta. Camasile, numai albe, mereu scrobite. Cravatele asortate, totul sobru. Parea din alta lume. Un zeu coborat printre muritori. Avea si un mers aparte. Pasi masurati, largi, nimic fortat. il urmaream pe strada. Ne fascina. Parea ca priveste alta lume. Saluta cunoscutii ca pe orice elev cu o inclinare usoara a capului si un usor zambet, aproape imperceptibil. A fost modelul nostru in scoala. Cred, insa, ca scoala romaneasca a avut mereu si pretutindeni astfel de figuri, care au tinut-o in picioare si au dus-o mai departe. Modelele se nasc din modele si, slava Domnului, la cate nenorociri ne-a fost dat sa suportam, astfel de trairi luminoase ne-au cimentat formarea si o mare parte a existentei. Am avut sansa sa-l cunosc si sa-i simt puterea educationala, inainte de a-l avea profesor, in liceu. Facea lectii extraordinare.

De la „Zbiru“ la Conu’ John

Cornel Dinu


Pentru a ma pregati de capacitate, tata a reusit sa-mi faca meditatii cu „Zbirul“! Din clasa a saptea, doua ore pe saptamana. Ma duceam sambata, la cinci. Mereu la aceeasi ora. Si nu stateam niciodata doar doua ore, desi mai avea elevi pe care-i medita. Numai sambata si duminica. In rest facea numai scoala. Treceam cu el, la inceput, prin toata materia. Dupa vreo trei luni a inceput sa-mi dea dizertatii. Ma punea, apoi, sa i le citesc. Ma urmarea cu mare atentie si ma corecta scurt si la obiect. Erau obligatorii, la inceput, polologhiile de preamarire a rolului statului de atunci. Trecea repede peste aceste parti. Ma invata sa discern metafora si detaliul literar al constructiei lucrarii. Cerea amanunte de netagaduit. Scriam la fiecare subiect 15-20 de pagini. Ei bine, peste trei sferturi trebuiau sa fie literatura pura. Fie ca era vorba despre colectivizare, poezia patriotica la Eminescu si Cosbuc, sau actul istoric in creatia lui Sadoveanu. Imi cultiva, de asemenea, in tot ceea ce scriam, acuitatea si agerimea verbului. Spunea ca propozitia sau fraza, fara taisul verbului, e ca un corp fara inima. „N-au puls, iar oamenii nu pot exista fara asa ceva“. Mai tarziu am simtit ca verbul este graiul lui Dumnezeu, iar restul frazei, obisnuitul oamenilor.

Statea undeva in centru, intr-un spatiu destul de restrans. Si la meditatii era la fel de impunator. Aceeasi camasa scrobita, papuci de data aceasta, nu pantofii lustruiti oglinda, si un pulover placut, larg. Nu inceta, desi era familiar, sa aiba impozanta profesorului de care ne temeam. Sotia nu aparea. El ma primea, el ma conducea. Avea o fata destul de mare, studenta, din prima casatorie. Se spunea ca pe mama fetei o iubise foarte mult, cea de-a doua fiind mai mult o inlocuitoare ascunsa, necesara. Avea o duritate controlata, o masca obligatorie pentru meseria sa. In care credea si de a carei menire era patruns. Peste un an aveam sa ma conving de aceste lucruri. L-am avut diriginte pana la sfarsitul liceului. Doar cateva luni, intr-a opta, ne-a pastorit doamna Iancu, profesoara buna de istorie din „Valea Voievozilor“. Satul de peste garla…

„Zbiru’“ – stia ca i se spune astfel, dar nu-l deranja, ba din contra, isi ingrijea renumele – a fost, cu adevarat, un Voievod. La „Ienachita Vacarescu“

Recita si rostea versuri si pasaje intregi din orice scriitor roman. Si ne intreba la fel. Pentru un zece, trebuia sa-i spun, cu toate amanuntele, tinuta hatmanului Arbore sau a lui Tudor Soiman. Greseai, aveai – 1! Pe care nu-l nota, dar il tinea minte. Daca te intreba si o scaldai, era necrutator. Ne dadea bibliografii cu nemiluita si ne intreba amanunte din ele, dupa modelul sau. Datorita lui mi-am creat setea de a citi. Stateam pana dimineata, si chiar mai chiuleam de la alte materii, numai ca sa pot sa-i raspund. Sau sa nu ma prinda nepregatit. Prima data, ne-a surprins lansand ideea ca, dupa el, stiintele exacte sunt cele umaniste. Cifrele sau formulele nespunandu-i mare lucru: „Sunt prea abstracte!“. Si s-a oprit aici. O alta revelatie a fost momentul cand ne recita din poezia lui Cosbuc. Eu il declamasem la patru ani. Ei bine, cand recita „O scrisoare de la Muselim Selo“ lacrima. Si-l respectam, iubindu-l si mai mult. Avea schema de a preda cateva ore la rand, saptamanal. Apoi urma lucrarea. Ne citea si ne interpreta pe toti.

Ca sa ne cunoasca mai bine, cand ne-a preluat si ca diriginte, a incercat cateva excursii cu noi. A inceput cu leaganul liceului, domeniul de la Vacaresti. Ne-am intalnit, toata clasa, la gara. Frumoasa senzatie, aceea a masinii cu abur care venea sforaind, de la munte, dinspre Pietrosita.

M-am dat viteaz pentru ca, de multe ori, vinerea spre duminica seara – nu-i spuneam „week-end“ – plecam cu tot familionul, la Bucuresti, la conu’ John. Un frate mai mare de-al tatei, jurist ca si el. statea intr-un etaj al unei vile impunatoare, peste drum de „Vila Minovici“, avand in fata padurea superba a Banesei si „fantana Miorita“. Scapase de epurare sau se ascunsese de ea. Cred ca a avut si noroc. Fata sotiei din prima casatorie (incercat conu’ John), cu veleitati de artista, prinsese pe mai marele sindicatelor, un apropiat al lui Gheorghe Apostol, „tovarasul Soare“!... Tata asa il numea. Simti umorul.

Conu’ George si Nasu’ Fanel n-au fost tentati sa-l vada. Spuneau simplu: „Sa fie acolo, la „El“! A venit, parca o data, la Targoviste cu sotia si socrii. Nasu’ Fanel si conu’ George au dat mana, nu s-au aplecat cum faceau cu oricine, senorial, dar si-au pus masa de partea cealalta a nucului. Si au depanat povesti intre ei. Conu’ John a fost primit, in rastimpuri, la vorba. Il considerau, totusi, de-al lor! Dar sucit, si nu-si puteau intalni ochii. Si nu cred ca-i imputau nimic, chiar daca, stiind multa carte si el, era pastrat ca seful juristilor din ministerul Transporturilor. Asa a apucat sa iasa si la pensie. Era un batran placut. Nu-i puteau uita aproximativul ginere. Cu totii beau numai sprit...

Conu’ John era si el un unchi de basm. Vizitele erau reciproce, cam la doua saptamani. Ajunsi la etajul sau – totusi, un fel de mansarda – mancam si la el foarte bine. Tanti Marioara, sotia lui de-a doua, il respecta. Avea si vreo zece ani mai putin. Frumos era cand ne pregatea dormitorul. Parea un cuib de vis. Il incalzea numai pentru musafiri – adica noi. Ii vedeai bucuria pe chip. Un semineu colorat cu gust, din faianta, in care punea busteni. Insa, tip economicos pana la dramuiala. Il vedeam cum platea sifoanele, din colt, de la Baneasa, pana la ultima centima. Asternuturi ce le dezlipeai din scrobeala. Un pat, alaturi, unde dormea tata. Mic, parca de campanie. „Ca pe front“, ne-a spus de la inceput. Iar eu si frate-meu in pat, cu mami. Conu’ John avand grija de caldura asternuturilor, pe care le si incalzea cu sticle de apa fierbinte! Avea farmec mansarda. Dintr-un geamlac se vedea „Gara Baneasa“, cu peronul regal. Transformat in al lui Gheorghiu-Dej, colegul de scoala a lui nenea Corneliu, de la Barlad?... Vedeam de acolo si asteptam chiar suieratul acceleratelor spre si dinspre Constanta. Erau un fel de ceas : 5.45; 19.30! Bine , erau si declamatiile mele din Toparceanu: „Ce sa fie, nu-i nimic/ A trecut acceleratul“… Invatate tot cu Nasa Nuta.

Balconul dinspre dormitor dadea spre „Miorita“ si „Vila Minovici“. Mare si deschis din toate partile spre cer, parea in noptile senine un observator astronomic.

Parca ar trebui sa mai povestesc ceva din partea aceasta.

Tin minte ca am fost odata la fiica adoptiva a lui conu’ John, acasa. Undeva, intr-un apartament superelegant, parca pe „Stirbei Voda“. Adica, la „tovarasul Soare“. Ea cocheta cu teatrul. Ca si Lica Gheorghiu!? Si-mi sare in minte declaratia ei de dragoste, in „Lupeni ‘29“, spusa cu buzele acelea subtiri, inexpresive, si fara nici o senzatie pe fata: „Te iubesc, Ioane!“… Sfarz, Tronc!

Venisem, in corpore, prea devreme. Noii boieri dormeau. A aparut intai doamna, apoi „tovarasul Soare“, in halat. Ea cam dezbracata! Eram mic, n-apucasem la scoala. In fata mamei, sotia lui conu’ John a simtit nevoia de spectacol. Ce n-apucase pe scena. Si a strigat spre tovaras, adica sot:

– Adu-mi vizonul, cadou de aseara, sa-l vada mama!

– Nu ti-l aduc, ia-ti-l singura. Daca aveai putere trebuia sa spui ca-i de furat. De la boieri! Nu realizezi ca au venit sa ne vada in casele lor?

Cred si acuma ca el era doar un slab, prea usor si vinovat adaptabil. Opera timpurilor! Am plecat repede, smuciti de tata, care-si iubea fratele mai mare, pe conu’ John. Ramas si el, ca vechi descendent de boieri adevarati, fara vorbe.

A fost, totusi o continuare de zi reparatorie. Am luat, parca, un tramvai, dupa ceva mers prin zloata. Era prin martie. Apoi altul, pe langa „Cercul Militar“. Tata nu vorbea. Am coborat si a comandat:

– Haideti la mititei si cremvursti, mancarurile de studentie ale Lilei. Suntem pe „Carol“, a fost om serios, trebuie sa avem incredere.

Si a urmat o masa de basm. Cu ce comandase, si alte matrapazlacuri de masa balcanica. La inceput bere, apoi sprit. La final, conu’ John a dat sa plateasca. Lila, maica-mea, l-a asezat:

– Conu’ John, nu mai cauta. Va ia timp. Iar la chiaburi, ca si la boieri, cum credeti, tu si Petrica, ca ati mai ramas, pana platiti va napadesc socotelile. Pierdute si sperate. Sarbu’ plateste pentru tot ce-i p-aici. M-a invatat mama, pentru ca tata n-a mai apucat sa caute prin buzunare. Stia...

Nu era cazul lui tata. Larg la mana. Iar la Lila era doar uneori rea. Si n-o prindea. A fost adevarat, iar asta tot peste timp s-a verificat.

„Zbiru“ reloaded

Cornel Dinu


Stiam drumul de tren al Bucurestiului. Cinci opriri pana la Titu si inca sapte pana-n Gara de Nord. Dupa Targoviste, personalul de Pietrosita oprea, dupa vreo sase minute, la Vacaresti. Nu mai fusesem… Mi-aminteam doar pericolul unei nopti. Nu eram la scoala, cand, din senin, au inceput sa cada peste urbea Targovistei. Nu erau nici macar exploziile baloanelor americane. Despre care se vorbea ca trebuie sa vina si chipurile, sunt un mare semn al scaparii noastre. Aiurea!

Vorba lui Conti Barbulescu, peste ani, beti amandoi, la Baneasa. Cantau „ambasadorii prieteniei“, ceva americani. Chipurile, iarasi, parea un semn de salvare. Popor chirimantos, de ghioc si dat in carti. Sperante de vant. Nu de palos! Doar cand sa se-ncline capul. Si prea des!...

Eu eram in pijama, venind dintr-un spital unde statul ma-ngrijea de-un tendon! Paream, pe atunci, interes national. Iar Conti s-a prabusit langa pianul unde se producea un „scoots“!

– Saracul tata, spiter la Turnu Magurele, nu va voia pe voi, astia micii, din colegii. El ii astepta si ii dorea pe aia mari, de pe portavioane.

– Conti, esti nebun, vrei tu sau crezi ca va fi vreodata un portavion in Marea Neagra? spusei. Hai sa le luam sepcile!

Si am reusit. Erau chiar utile. De ciucur aveau legata o cheie de desfacut berea. Sapca rosie, linie trotkista, desfacator negru. Sa te mai surprinda ceva?... Ne-au prins bine, vreo cativa ani, la masa. Prin binefacerea ciucurelui se scutea mana lenesa a ospatarului, la dres, cu „Radeberger“, berea germana locatara de onoare a frapierelor din „Berlinul“ bucurestean. Leaganul de ani al atator intalniri de sprit.

„Zbirul“ ne studia, chiar si in cele sase minute de pe culoar, cat dura drumul din tren spre Vacaresti.

Eram, inca, necunoscuti intre noi. Si era varsta pubertatii! Ne treceau prin cap tot felul de „fructe“ prost interzise, paradoxal, intr-o lume care tocmai prin asta exista si are senzatia ca merge mai departe. Aveam insa, si nu era rau, o educatie pudica, ce mai prindea bine. Eram, pentru prima data, in afara clasei, impreuna cu „Zbiru'“. El, elegant, controlat, ca de obicei. Purta un mic fulgarin deschis la culoare. Era primavara. La coborare, a-ntrebat-o pe sefa clasei, Nina, mignona, placuta si cu incercari planturoase, la 1,55, cat ii daduse Dumnezeu: „Daca suntem toti... Cine dracu' poate sa lipseasca“, ingana, catre noi, Nina.

Am schimbat-o din sefa eu, cand, prima data, un nou profesor de „limba rusa“, a alintat-o… Ninocika. Il vedeam pe taica-meu si pe soldatii sai in retragerea din Basarabia, in iuni ’40, cu mainile taiate de „Ninocikele“ „scripcarilor de pe acoperis“, evrei... Doar fete false, de interes, in adaptarea doctrinara prin milenii. Dupa cum le fierbeau instinctele. Tata, scos de caii sai, la bombardamentul din „Cotul Donului“! Imi luasem inima in dinti si il anuntam evlavios, la dirigentie, pe „Zbiru“:

– Noi, clasa, nu mai dorim ca Ninocika, alintata astfel de profesorul de limba rusa (coincidenta, Rus il chema, altfel baiat placut) sa ne mai fie sefa.

Ma scruteaza si ma-ntreba direct:

– Ai ceva cu Limba Rusa sau cu Nina, care-i una dintre cele mai bune eleve ale clasei noastre, alaturi de Marina Segarceanu?

– Domnule profesor, alintarile de acest fel au facut numai rau multora dintre parintii nostri. Cu ea n-avem nimic deosebit, o apreciam si o rugam sa nu se gudure la o asemenea alintare. Atunci ar trebui sa privim si mai profund.

Prietenul meu, dat dreacului, Livica Stoica, din familie de trei generatii de profesori, chicotea.

Si continuai:

– Alintarea unei colege in dialect slav inseamna sa avem familiarisme cu o limba departata de a noastra. Ceea ce pentru noi, „latini intr-o mare de slavi“, cum ne-ati vorbit deja cu atatea argumente, pare imposibil. In plus, nu sunt reusit la scoala, stiti si dumneavoastra, ceva, din aceasta constatare, dar Limba Rusa nici eu, nici Livica („asa e“, rosti imediat confirmandu-ma) n-o putem invata. Ne frange pronuntia. Si ne chinuim dintr-a patra. Daca credeti, o vrem pe Marina. Eleva buna si ea, ceea ce ar putea sa fie si cazul nostru, intr-un viitor apropiat. Trebuie sa speram, nu-i asa? Cu ea si numele ei, poate la fel de ciudat, domnule profesor, ar exista o reala autoritate consimtita. I-am tradat pe nemti, e melodie la moda, pare si de-a lor. Facem sau va rugam sa faceti un compromis reparatoriu. O acceptam in clasa ca sefa. Dar cu drepturi limitate.

– Adica sa nu ne dea in vileag, rosti superior si convins Livica Stoica.

„Zbirului“ ascultand, i-au cazut sprancenele:

– Nu mi s-a mai intamplat asa ceva. Imi puneti conditii, mie?

La care eu am ratat si m-am deconspirat. Nu stiu sa mint si sa insel!...

– Nu, domnule profesor, sunt convingerile mele si ale lui Livica, deci ale clasei.

– Cum ale clasei, ridica tonul „Zbiru'“, cand spuneti ca sunt doar ale voastre. Vreau sa va aud, ganditi ca ei?

Liniste totala.

– Incerc sa inteleg, nu intru in amanunte, nu sunt membru de partid (se spovedise, stiam). Daca voi pareti lideri sau aveti convingerea aceasta, fiti atenti! – Nu accept lideri falsi sau de o zi. Iar pentru ca aici eu comand, iar voi invatati, va oblig sa tineti seama ca nu pot conduce, spre binele vostru, pe care inca nu-l stiti, decat eu. Trebuie sa ne respectam si sa ne-ntelegem omeneste.

Am simtit iarasi, ca la meditatii, ca „Zbiru'“ era si o masca.

Se ridica! Ma scruta parca doar pe mine si parasi in aceiasi pasi masurati clasa, tradand si improscand tensiune.

Imediat, elevul de serviciu pe liceu ne invita la cancelarie. Nu mai fusesem acolo. Directorul Seltea era amic cu tata si cu nenea George, de un sprit si-o maslina la „Ivancea“. Si cu altii, desi nu mi se spusese niciodata.

Am intrat in sanctuar si privirile se-ntoarsera spre noi. Eram in uniforma, asezata as zice, ceva costum bleumarin, un fel de postav. Numai noi putem avea, pe atunci, astfel de „licente“ de lagar. Si eram un lagar. Nu de emancipare. Iarna frig, vara cald. Numar matricol pe mana, sapca chiar, tot trotkista. Se cerea camasa bleu (n-aveau multi) ca sa nu mai vorbim de gulere. In comparatie cu ceea ce se preda, adica tinuta „Zbirului“. Unii incercau sa-l imite, chiar si „incercarea“ aia de profesor de „Rusa“, dar nu mergea. Noi, mai tineri, ii gratulam printre zambete cu un „oh!“, invins. Mai toti nu intelegeam, ca tot neamul. Credeam ca „merge si asa“! In fine, „Zbiru'“, intr-un colt, se uita pe catalog. Si-ncepu:

– Nu prea aveti note bune nici la mine, domnule Stoica.

Firesc, il taxa.

– Domnule Oprescu (aveau ceva intimitati din familie, ii cunostea parintii), suntem baieti buni, garanteaza bunicu', stiti bine. Glodenii sunt pamant si suflare cu adevarat romaneasca. Ne adaptam mai greu la exigenta dumneavoastra. Aveti incredere in noi, va sorbim din vorba si ochi. N-o sa va dezamagim. Intre noi si facaturile alea alintate de Rus, nu puteti merge decat pe mana noastra.

Eu am inlemnit. Stiam ca bunica-su si taica-su erau profesori eminenti, respectati in tot judetul, dar aparenta siguranta intima ma surprindea. Aducea a „tupeu obraznic“, vorba profesorului Angelo Niculescu, de mai tarziu.

„Zbiru'“ ne-a privit rar si ne-a invitat sa luam doua scaune. Apoi direct:

– Sa nu va mai pronuntati asupra acestei limbi minunate, care a creat capodopere in literatura. Nu stiti nimic. Pe acest Rusu, profesorul nou de aceasta limba, nu-l cunosc. Ne vin si noua dintr-un sistem pe care ar fi mai bine sa nu-l intelegeti. Mi-e frica sa-ncerc sa vorbesc, scrutandu-l macar din Tolstoi, care pare cel mai cunoscut. Si acum, bagati-va mintile in cap, sunt cu ochii pe voi. Nu-mi plac femeile, sunt tocilare si pierd logica. Va spun asta pentru ca o sa va ajute in viata. De-abia o-ncepeti. Ganditi-va, simplu, la Rai. N-au fost gonite aiurea de acolo. Si va mai spun ceva. Nu sunt „Zbiru'“, cum sunt poreclit. Sunt mai bun decat isi inchipuie toti care se folosesc, pentru a le fi bine, de pacat, minciuna si inselaciune. Sunt dur, tocmai ca sa incerc sa va educ in alt spirit decat acela al slabiciunii umane, care inseamna toate aceste apucaturi instinctuale. Feriti-va de instincte si, daca puteti, dominati-le. Sau luptati-va cu ele. Pentru ca oamenii sunt, de fapt, impartiti in doua categorii: cei care se impaca cu destinul si cei care sunt capabili sa lupte impotriva lui, indulcindu-l. Cititi-l pe Draghicescu si pe Motru. Incercati sa-i patrundeti. (Am apucat mai tarziu!...). Suntem invinsi ca neam, pentru ca ne-am acceptat destinul condamnat de altii.

N-am inteles prea multe, atunci. Oricum, vorbele sale pareau acute de pian din vesnica noastra simfonie dureroasa.

„Zbiru’“ @ Vacaresti

Cornel Dinu


Am coborat toata clasa la Vacaresti. Soare, lumina, vara de vis. Gara mica, impiegat de rigoare. Si trenul pleca imediat, la un minut, spre capitala. Parcurs de cale ferata orientala. „Zbiru'“ nu ne-a aliniat. Era elegant, fara cravata, scrobit si distant. Pe mine si pe Livica ne urmarea din geana. Pana la domeniile Vacarestilor am mers ca printr-un gulag de vara, prin praf. Ne-a explicat atat:

– Acesta, pana la conac, era drumul de calesti.

– Sa le fie tarana usoara! Rosti, într-o liniste alarmanta, spre grup, Livica.

Nu se zambea. Peste toti era „Zbiru’“!

Intrarea cu arcada romano-bizantina, faramaturi de ziduri, alee vaduvita de caldaram si singura în picioare, Biserica. Distinct, naosul si pronaosul. Acoperis cazut din catapeteasma. Blestem sau degradare printr-o lunga neatentie.

„Zbiru’“ doar ne privea, ne cerceta, parea, paradoxal, un fel de comisar. Dar nu sef de cadre! A-nceput sa ne vorbeasca. Poezia Vacarestilor, doua ore pe de rost. Era spre pranz si se facea destul de cald. Simtea ca ne era foame. Programase picnicul si ne anuntase sa fim pregatiti în acest sens. Aveam merinde, cum s-ar spune... spre Siberia.

Ne asteptam sa vorbeasca nu numai despre ctitorii Vacarestilor, ci si despre evadatii lor. A amintit ceva si a dispus socant: „Cei ce pleaca, chiar daca fac bine si produc pe acolo, n-au dreptul sa ne judece – jignitor sau distant – ca se-ntampla atatea rele ce depind si de noi. Aduce si a lehamite, dar si a tradare. Oricum, slabiciune… – Piatra calcata de suvoi ramane în albie. Suporta si spera ca va îndrepta suvoiul spre mai bine!“

S-a jucat ca un maestru cu noi, ne-a coborat în vale – parea imensa – spre iazuri. Privind, iarasi, prin ochii imaginatiei, într-o reîntoarcere de asimilare a peisajelor, aveam impresia ca vad domeniile britanice sau ale Loarei, din care disparusera castelele. Iarasi damnare acceptata, pe care n-am putut s-o contrazicem nici macar prin pastrarea atenta a ceva... ruine.

Suficient de neîntelegatori la ce asistam, „Zbiru’“ ne-a invitat la masa. A cazut tacerea. El singur, la început cu un stergar alb, pe care-si pusese cateva farfurii cu branza, oua, paine si cozonac. Ne-a invitat sa mancam simplu si direct: „Va rog, veniti si langa mine!“. Marina, Nina, eu si Livica ne-am apropiat de stergar, primii.

Stateam zoghin. Si el, cat era de mare. Ceilalti doar s-au apropiat. Si Livica adusese oua. Erau tari, asa ca în benevolenta lui lua, chipurile, în schimb, unul de la „Zbiru'“, alintandu-se ca simte, moale, galbenusul. Si se acoperi de ridicol:

– Vai, domn’ Oprescu, ce nimerite a facut ouale doamna!

– Nu stiu înca, Livica, cum sunt. O sa vedem împreuna, numai ca acasa gatesc numai eu.

Ne-am ridicat privirile, le-am încrucisat fixandu-ne în ochi. A început sa zambeasca si ne-a explicat:

– Tineti minte, este ca în pustiu, spune Biblia: „bucatele facute de mana voastra sunt singurele care va pot hrani cu adevarat“. In viata nu stii ce se-ntampla. Si ce s-a deschis. „Dupa ce a murit prima mea sotie, mi-au trebuit opt ani sa accept o alta consoarta. Fiica mea era mica, avea 7 ani. Am gatit, am spalat si am tinut toate ale casei numai eu. Si au fost ani. Greu la început. M-am obisnuit repede, dupa aceea. Chiar reconfortant. Cand o luam pe micuta în brate, dupa ce mancasem si-i facusem toaleta de seara, sub plapuma, simteam povara cresterii adevarate. Va doresc s-o simtiti si voi. Este singura care va mobilizeaza în viata“.

Pe la jumatatea mesei, au sosit doi tarani, cu ceva sticle de vin. Fix la momentul potrivit.

– Beti un pahar de vin rosu, din ce a mai ramas din „via Vacarestilor“, cei care l-au adus sunt prietenii mei, îngrijitorii spiritului lui Dionysos, alfabetizati de mine, acum vreo 15 ani“. Ne soca, iarasi, „Zbiru’“.

– Luati-l ca pe un dar al zeilor si simtiti-l ca atare. Sunteti mici, beti un pahar, doua de vin si atat. Poate si o tuica, ca-i obiceiul nostru tribal. Dar beti-le voi pe ele, nu ele pe voi. Tentatia e mare si nu mai este decat un pas la viciu – care-i, de fapt, imediat, o boala.

Erau ceva sticle, iar noi vreo treizeci, dintre care cam o treime fete.

– Voi nu beti, comanda Livica, uitandu-se catre „ele“ cu un deget aratator amenintator. Si încerca sa ia doua sticle.

– Hai, Cornele, ia-l pe Tica si pe Sandu Andronescu. „Lucram“ mai încolo.

Dar cazu vocea „Zbirului“.

– Domnul Stoica, bem un pahar cu totii. Nu facem cazemate de izolare. L-ai vazut, vreodata pe bunica-tu ca bea în pivnita, de unul singur? Mereu la masa, cu toata familia, cu masura. L-ai vazut vreodata ca-l domina hemoglobina zeilor?

Livica ramase mut, se-ntoarse de pe un început de carare, unde ne pandea numai sarpele dihoniei. Ii cazuse fata, dar îsi revenea repede:

– Aveti dreptate domnule profesor. Ma-ncearca diavolul. Stiti ca are cazare în hartoapele Glodenilor. D’aia tataia, stiti bine, mai înmoaie bastonul în coastele mele.

– Nu bastonul, domnul Stoica, centironul. Stiu bine, spuse „Zbiru’“ si continua:

– Vrei sa-ti spun mai multe. Haide sa ne oprim aici.

– Cu mare placere domnule profesor si apreciez gestul.

Tare Livica, simpatic, caustic si agresiv decent, pilduitor adesea. Este si acum un spectacol de director, la Glodenii neamului sau, acolo unde continua traditia de instruire adevarata a progeniturilor neamului.

Am mancat, am gustat si vinul, lipsindu-ne, iar, de cugetul „Zbirului“.

– Nu-l beti dintr-odata. V-am spus, vinul rosu este sangele Domnului. Cu el se vorbeste în plescaitul papilar. Daca-l torni pe gat socheaza creierul. Il loveste. Savurandu-l în înghitituri mici, stimuleaza cugetul si va da sansa sa vorbiti cu el. Sa va excitati si sa va redescoperiti, influentand subconstientul. E doar un catalizator al spiritului. Iar cine nu stie sa-si provoace si sa-si asculte subconstientul, nu are cum sa reuseasca. Este o întoarcere a excitarii care se transforma, bine respectat traseul, în actiune bine gandita si apoi executata.

Ne-am strans stergarele si, dupa ce vorbise, am mai gustat în liniste, ca într-un asezamant monahal.

Am plecat spre biserica familiei Vacarestilor unde se mai slujea. O alta surpriza programata. Doi preoti ne asteptau. Urcand, toaca si clopotul ne chemau. Parea o zi de denie. Acoperisul nu mai era. In firide si pe catapeteasma se aflau, acum, icoane. Nu ca la venire. Am constatat mirajul în evlavie. Socati!

– Sa ascultam copiii, ne pastori „Zbiru’“. Era prima data cand ni se adresa astfel. Am stat împietriti vreo ora. Limbile de ceas se ducea spre opt. Ne asezaseram în genunchi, „Zbiru’“ dadea tonul, se-nchina ca si noi, în ritualul preotilor. Nu ni-l închipuiam astfel. Desi parea coborat între noi din frescele Comnenilor din Bizant.

Preotii ne-au împartasit pe toti, dandu-ne „sangele“ si „trupul“ Domnului. In tacere. In final, marele profesor l-a rugat pe un preot sa ne vorbeasca. Nu ceva deosebit, doar o rugaciune vie a sensului Invierii în toate. Preotii au iesit din biserica, conducandu-ne. Am sesizat un semn imperceptibil al „Zbirului“ catre unul dintre predicatori. Acesta ne-a rugat sa parasim domeniul Vacaresti într-un cantec drag Elenei Vacarescu si necesar neamului romanesc. Il stiam din primele ore, cu „Zbiru’“ – „Desteapta-te romane!“. „Zbiru'“ în fata preotilor, cu un arhanghel, iar noi, în grup neorganizat, 3-4 pe alee, pana la strada. Eram usor socati. Stiam ca nu-i cantec acceptat. Mai mult – interzis. Si am tacut un pic. „Zbiru'“ s-a întors întelegandu-ne :

– Bine, nu e voie si va este, poate, frica. Dar, ce se face oare, în lumea asta, ca sa-i foloseasca, daca nu presupune frica si înfrangerea ei? Am sa stau cu fata si încep eu. Sper ca n-ati uitat versurile. Vorbim doar de reîntregirea neamului care-a fost si n-avem nimic, deocamdata, împotriva a ceea ce se-ntampla. Haideti!

Si a-nceput sa rasune satul. Mai mult, am cantat doi kilometri cat a tinut drumul, încontinuu, pana la gara. „Fiara cu aburi“ sosea. Am stat împreuna, pe culoar, cele sase minute. N-am mai cantat. „Zbiru’“ ne cuprindea cu ochii, multumit de noi.

* * *

Am mai avut si alti profesori interesanti. De anvergura si personalitatea „Zbirului“, nici unul. Aceasta combinatie de autoritate exercitata atunci cand trebuie, competenta si sensibilitate sufleteasca (si aceasta cu masura) constituie melanjul eficient de care am avea nevoie. Pe toate palierele societatii. Din pacate, am avut rar un astfel de climat. Care trebuie impus si constatat de sus în jos. Doar oaze scurte de astfel de lumina, acoperite de lungi, interminabile perioade de întuneric. Cioran spune ca „ne lipsesc o mie de ani de istorie!“…

Exagerat – si, desigur, se refera la o perioada în care altii ne-au impus ordinea în casa. Exprimare socanta si greu de sustinut. Dar, dupa 1601, pana prin 1840, o data cu venirea grupului de intelectuali masoni, scoliti la Paris si Berlin, am avut vraiste musulmana pe meleaguri. Dar si Regulamentul organic, dupa 1820, controlat total de rusi. Poate ca de atunci ni s-au împamantenit cele mai pagubitoare obiceiuri.

Am, adesea, în puterea ochilor, parca vie si atotcuprinzatoare în vremurile ce au urmat, imaginea lui Nifon, în cerdacul Palatului Domnesc de la Targoviste. In fata marii de jalbe în protap îsi scutura de praf papucii orientali, a lehamite. Dar si semn ca, pe la noi, nu se poate face nimic temeinic si durabil… Si era pe la jumatatea secolului XVI!

S-a spus ca acesta ar fi un blestem. Nu vreau sa cred.

Se pare ca aproape toate acestea capata o explicatie prin cugetarea dureroasa a marelui Iorga: „Celula valaha e slaba“. Sau, si mai bine spunea, la 1904, Titu Maiorescu, referindu-se la chemarea noastra spre politic realist si filosofic: „Nu rezista celula neamului!...“.

Daca asezam peste toate aceste lucruri, care ar trebui sa ne faca si mai abitir sa ne luptam pentru fiinta nationala, altfel dotata, verdictul lui Plinius cel Batran – „Cei slabi au numai speranta, dar nici-o scapare!“ – pare si mai condamnabila contemplatia destinului. Acolo, în cerurile în care s-ar putea sa fim doar o eprubeta, în care se fac felurite experimente, pentru noi sa existe mereu îndurare… Si îmi aduc aminte, imediat, de prima lectie de drept roman a profesorului Molcut, cu studentii. „Ducele de Ghergani“, cum mi-am permis sa-l definesc – acolo unde tatal meu a scos pistolul de magistrat, în martie 1946, cand, „de la centru“, pe motocicleta, venisera doi activisti sa schimbe urna în care de decenii se gaseau numai „taranistii“ – era necrutator în a aseza distanta dintre catedra si bancile amfiteatrului. Ii întreba pe studenti: „Care credeti ca este cea mai mare nenorocire a umanitatii?“.

Raspunsul corect, dupa imaginatia sa actuala, se spune ca nu l-a primit înca. Si atunci raspundea tot el, „Ducele“: „Daca am fi singuri în spatiu, ca o protuberanta, aceasta ar fi marea condamnare a civilizatiei umane. Va dati seama ca ar trebui sa înnebunim imediat? Am fi singuri...“

Ne pandesc si alte pericole...

Cornel Dinu


Sunt tare aprinse vorbele din fotbalul nostru. Este, incontestabil, o tensiune crescuta de la an la an. Mai ales in acest sezon, intr-un fel de pionierat al luptei pentru locurile ce duc in cupele europene. La care se adauga si realitatea devenita miraj obsedant ca, echipa care se va incununa cu laurii supremi intra direct in „Champions League“. Destul de multe formatii, mai multe ca niciodata, numara parca banii care ar putea veni din adjudecarea acestei pozitii si, in evitarea retrogradarii se da o lupta apriga, acum fiind patru locuri pe podeaua acestui esafod.


Mai sunt si alte probleme stringente in fotbalul nostru, care isi asteapta cam de multisor rezolvare. Astfel, in fiecare an se contabilizeaza numarul jucatorilor straini ce poposesc la noi. La declansarea acestui sezon, cifra da serios de gandit. Si asa cum am mai precizat, avem din ce in ce mai putini fotbalisti care evolueaza in primele echipe ale continentului. Nu intamplator actuala distributie tricolora are, destul de des in ultimul timp, cam jumatate din efectiv de acasa. Se poate afirma cu destula credibilitate ca a crescut nivelul de joc al primei noastre scene fotbalistice, dar nici nu mai sunt crescuti si cautati jucatorii tineri din propriile centre de formare. Sunt preferati strainii, majoritatea venind liberi de contract fara o acoperire a zerourilor solicitate in cazul unor transferuri interne. Acesti invadatori din cele patru zari ale pamantului pot fi insa interpretati si ca refuzati din alte campionate... Iar faptul ca acesti importati reprezinta cam 23% din cei aproximativ 450, fondul primei divizii, constituie o cifra ingrijoratoare. Practic, cam de la an la an, proportia acestora a crescut cam cu 50% si nu cred ca este bine.

Din punctul acesta de vedere ar trebui scrutat modelul britanic. Si ei si-au deschis portile conservatorismului, acceptand jucatori si tehnicieni de pe continent. De ani buni. Dar nu au acceptat sa poata juca decat dupa criterii de performanta certa. Adica sa fi evoluat in ultimii doi ani intr-un numar limitat, de cel putin doua partide, in echipa lor nationala. Cel mai recent si sugestiv caz in aceasta privinta reprezentandu-l incercarea de a patrunde in Britania, chiar in Scotia, la „Inverness“, a lui Marius Nicolae. Cum n-a mai pontat in ultimii doi ani printre tricolori, transferul lui este, deocamdata, blocat. Iar ca o consecinta a intransigentei, la ei, valoarea de piata a fotbalului a crescut incontestabil. Au creat un model concurent eficient care le umple saptamana de saptamana tribunele. Stiu, o sa-mi spuneti ca-i vorba si de respectul pentru traditie. Pe care si l-au pastrat aproape intact. Dar, si in fotbal au dovedit ca pot abdica de la principii ce par desuete, in favoarea unor masuri de deschidere care le intremeaza si mai mult fenomenul. Ca o concluzie, am o usoara strangere de inima cand incerc sa intuiesc viitoarea componenta a reprezentativei dupa generatia Lobont, Chivu si Mutu. Vin putini tineri de perspectiva, iar altii, la fel, poate, de talentati si de viabili sunt acum blocati de aceasta moda – sper trecatoare – de a aduce de-a valma fel de fel de straini. Unii chiar de fotbalul cu adevarat de valoare, de care avem si noi, in continuare, mare nevoie.

Dupa aceea, cred ca este vorba de dinamica reala si de executiile din fotbalul actual. In urma cu doua saptamani am fost la un turneu de vara pe impunatorul „Amsterdam Arena“. Evolua Ajax, Arsenal, Lazio si Atletico Madrid. Am asistat la ultimele doua partide, din ultima zi, si am constatat, daca mai era nevoie, ca ei joaca parca un altfel de fotbal. Mult mai rapid, mai angajant si mai simplu. Creandu-se, astfel, un spectacol placut, antrenant si net superior celui de la noi. Pentru ca se joaca din maxim doua atingeri, iar mingea merge parca legata cu sfoara, pe trasee bine stabilite si prin executii reduse la extremul functional. Asezarile in teren sunt aceleasi si la noi si la ei. Dar ale noastre par prea largi si aproape statice, in comparatie cu felul in care se misca modulul acestor formatii din topul european.

De exemplu, Arsenal, care m-a impresionat din nou, a reusit, numai intr-o repriza, suite de 10-12 actiuni de constructie, de 10 pase succesive. Totul foarte simplu si rapid, fara miscari complementare care ar fi tradat si o urma de diletantism, doar vechii interi, Rosicki si Hleb, permitandu-si patrunderi in dribling, verticale spre poarta adversa, cu mai multe atingeri a mingei aflate la picior.

De aceea, ma intreb la ce dracu’ se uita fotbalistii din ziua de azi, carora li se ofera sansa sa vada atatea jocuri internationale? Transpun mult prea putin din adevarurile acestea in evolutia lor. Pentru ca, in copilaria noastra, desi vedeam mult mai putin, incercam sa copiem felul in care se miscau si pasau cei dupa care jinduiam. Or, lumea a progresat cel mai mult si prin mimetism. Incontestabil.

Si ultimul gand care ma macina. Acela al spectacolului tribunei. Care la noi este deplorabil. La ei, acum, inainte de inceperea partidei, repet, pe „Amsterdam Arena“ s-a cantat Verdi, corul din „Nabuco“, anturat de ritmicitatea tribunei, care executa masura batand cu programele din plastic in scaunul din fata. Iar atunci cand echipele paseau pe terenul infruntarii se intona, la fel, marsul din Aida... Ca sa nu mai spun ca nimeni nu se batea cu nimeni, ca la noi. Bine, o sa-mi spuneti ca era vorba doar de partidele amicale. Asa e! Dar, la ei, cand se mai iau la harta fizic, suporterii potrivnici sunt monitorizati. Iar legea ce se aplica imediat ii tine ani buni pe salbatici in afara stadioanelor. La noi acest fenomen este in continuare aproape de necontrolat!... Pentru ca, dupa obiceiul strabun,... povestea drobului de sare. Ni se flutura pe la nas, de ani buni, ca se preconizeaza o lege in acest sens. Pana atunci, mania dezechilibratilor tribunelor noastre creste. Iar noi, doar asistam.


___________________

Nu-i un fragment din cartea sa autobiografica, asa cum sunt celelate, dar l-am "adus" aici pentru ca are cumva legatura cu ceeea ce se discuta pe topicul despre Dinamo 2.

Interpretând începutul de sezon

sau Mirajul interpretãrilor


Cornel Dinu

Au trecut douã etape. Deci, se poate vorbi în scris despre debutul echipelor noastre. Sã lãsãm deoparte invazia jucãtorilor strãini, de care aminteam sãptãmâna trecutã, si trecerea în somaj sau decãderea din prima ligã a multor fotbalisti români. Abia în iarnã, când vom vedea cum ne-am descurcat în competitiile europene si în preliminariile CM 2010, vom putea trage concluziile. Deci, sã mai asteptãm în aceastã privintã.


În aceastã trecere de la un campionat la altul, mãsura socantã în mare mãsurã a fost aceea a revizuirii regulamentului de disciplinã a fotbalului. S-au întâmplat si afirmat atâtea lucruri scandaloase încât readaptarea legilor fotbalului era obligatorie. Iar acest lucru s-a fãcut, firesc, în concordantã cu prevederile UEFA. si ea în continuã asezare, în pas cu realitãtile ades surprinzãtoare ale reactiilor din jurul jocului. Pentru cã regulamentul propriu-zis al fotbalului prinde foarte rar alte contururi. Nu întâmplãtor, acesta este considerat un cod legislativ aproape perfect. Cert este cã asupra adevãratui balamucului din fotbalul nostru trebuia intervenit. si operatiunea, chiar dacã a avut loc într-un Comitet Executiv desfãsurat pe parcursul turneului final al CE, deci în Elvetia, trebuie sã fie eficientã. Pentru ceea ce se petrece acasã. La prima vedere, citind modificãrile operate, ai senzatia incontestabilã a unei atentionãri foarte serioase. Pentru cã, într-adevãr, s-au petrecut atâtea si atâtea jigniri si chiar infracti­uni ce te duc la concluzia cã în fotbalul nostru este în continuare prea mult primitivism comportamental. si acest cod, aproape draconic, s-a precizat cã va intra în vigoare o datã cu declansarea jocurilor oficiale ale noului campionat. Se prevedeau sanctiuni succesive, ce mergeau, firesc, pânã la retrogradare. Ca sã nu mai spun de cele care privesc persoanele fizice oficiale, ce fac parte din conducerile cluburilor noastre. Per total, era vorba de o recâstigare a echilibrului între comportamentele din fotbal. Uneori chiar sãlbatice si corectiile, prin sanctiuni, ce se impun. În astfel de situatii, incontestabil, pe o scarã ascendentã. Din ce în ce mai peri­culoasã. Iesiri din decor Iatã, însã, cã s-au petrecut deja suficiente iesiri din decorul ce se doreste civilizat. si nu se simte sclipirea sabiei dreptãtii. Nu vreau sã dau exemple, pentru cã ar trebui sã reamintesc rãul ce ne macinã. Totusi, ca sã se ajungã, într-un climat reglementat democratic, sã se afirme cã se poate strânge o sumã de bani prin care sã fie provocate procedurile de schimbare a presedintelui federal, mi se pare sfidãtor. si, bineînteles, condamnabil. Cât mai repede, cu atât mai bine. Vom vedea! Desi, deocamdatã, nu se aratã nici mãcar firav semnele dreptãtii scrutate. Iar asemãnãrile cu „Mafia“ sunt total hilare. Aceasta este o institutie feudalã, cãzutã si ea spre barbarie pentru cã nici mãcar nu strânge bani pentru a-si face mendrele, omoarã direct. La noi este numai asociere în vederea satisfacerii unor mendre doar instinctuale. Iar dacã te mai si gândesti cine se asociazã la noi, datele de existentã si comportamentale ale acestor indivizi, te apucã lehamitea. Dar si mai speri cã statul îsi va face datoria. Un lider neconvingãtor... Pânã atunci, haideti sã trecem în revistã cam ce este cu principalele noastre societãti fotbalistice. Chiar si numai dupã primele douã etape. Se pot emite premonitii. Astfel, cred cã aceastã oglindã cifricã, clasamentul, se va rupe în trei pãrti, destul de repede. Sunt, deja, semne în acest sens. si încep cu CFR Cluj, liderul (se poate spune asa ceva) la zi. De fapt, formatia care a luat totul pe plan intern în sezonul trecut. Are cam 30 de jucãtori în lot si doar sase români! Trei dintre ei joacã în acest debut: Stãncioiu, Tricã si revenitul talent incontestabil Deac. S-a întãrit, practic, doar cu el. si cu fundasul stânga, uruguaianul Perreira. Didi a revenit lângã ciudatul Ruiz, dar încã nu-i în formã. Iar jocul, iarãsi, nu convinge. si te-ntrebi, pe bunã dreptate, de ce este nevoie de un asemenea lot plãtit regeste, când, practic, sunt si vor fi folositi, cu exceptiile firesti de „tour over“, doar 15, 16 jucãtori? Rãspunsul este simplu. si la Cluj selectia a fost mai mult dupã ureche si „dividiuri“. Marile pãcãleli ale fotbalului. ...si restul La Rapid se vãd mintea si munca lui Peseiro. A adus strãini pe care-i cunostea si, deocamdatã, au impresionat. Fernandez în apãrare, Andrade la mijloc si Julio Cesar si Spadacio în atac. Au posesie de „toca la bola“, simplã si variatã, distingându-se rapid chiar si scheme de finalizare destul de deprinse, ce aduc goluri. Oricum, derby-ul cu CFR Cluj de duminicã va fi pilduitor. Îl asteptãm! Vasluiul poate fi o revelatie, din nou. Chiar pe tot parcursul campionatului. Evitând cãderea si „masa verde“ din finalul celui trecut, prin care a ajuns, totusi, în preliminariile Cupei UEFA. Are o apãrare întãritã prin portarul slovac Kuciak, centralul Cânu si lateralul Luz. La mijloc, însã, are forta principalã. Prin „rombul“ în care se asazã: N'Doye închizãtor, Ljubinkovic si Ghencev în lateral si talentatul, impresionant când este pregãtit si sclipeste, Aliutã. Iar factorul declansator al performantei, când nu sare calul!, este, incontestabil, ambitiosul si orgoliosul Adrian Porumboiu. Despre Steaua vreau sã spun foarte putin. Vorbim în continuare de halima macedoneascã în decizii, cu transferuri dubioase, ce nu întãresc dinamica formatiei. Mai pleacã si Rãdoi, într-o verificare, la Inter. si acest fapt spune mult despre felul în care ne sunt interpretati, afarã, jucãtorii reprezentativi. Iar Mourinho, acum la Inter, nu mai riscã. si-a mai pierdut ceva, la Chelsea, din credibilitatea selectiei din începuturile sale. si despre Dinamo putin. N-a luat chiar ce-i trebuia si nici nu poate scãpa de balastul din vestiarul ultimilor ani. Nu convinge de la început. Dar la fel a cam fost si în urmã cu doi ani, tot cu Rednic pe bancã, când a câstigat „en fanfare“ titlul. Urziceniul, se pare, are acum si probleme financiare. Nu s-a mai întãrit si s-ar putea sã nu mai aibã aprecierile din sezonul trecut. Timisoara a fãcut, în schimb, multe achizitii. Iar programarea de formã a lui Uhrin vine, probabil, putin mai târziu. Craiova este un exemplu. Ca si FC Arges. Creste si aruncã în luptã jucãtori români tineri, de luat în seamã. Îi apreciez si sper ca sefii lor sã nu strice prin „blau-blaul“ obisnuit linistea creatoare a tehnicienilor. Farul, Bistrita si Pandurii se vor salva cu sigu­rantã. De ani buni nu reusesc sã-si aducã linistea pe care o tot anuntã. Desigur, nu-i cazul bistritenilor, care confirmã, în continuare, arta descurcãrii de la noi. Rãzvan Lucescu, la Brasov, având o linie de mijloc si doi apãrãtori centrali destul de apropiati de vârsta retragerii, trebuie sã joace mereu cu tinerii valorosi. Roman în bandã si Sburlea în atac. În rest, pentru Otopeni, Buzãu, Poli Iasi si mai putin Gaz Metan, care are o trupã omogenã, salvarea va fi foarte grea. S-ar putea sã cunoastem mai repede decât ne asteptãm retro­gradatele. Iar pentru echilibrul ascendent în dinamicã al primei divizii, aceastã supozitie nu este de bun augur.



___________________________________



„Pai, asta-i tara?“...

Cornel Dinu


Suntem dupã a treia etapã si halimaiul s-a declansat. Nici nu se putea altfel. Avem cam aceiasi conducãtori, cu exceptia lui Taher, la Rapid. Dar el nu va vorbi decât ceea ce trebuie si despre ce este convins. A crescut, când era mic, nu în studentia prelungitã de la Bucuresti, alãturi de printii desertului din Arabia. Iar acestia stiu, din tatã-n fiu, cã nu e bine sã vorbesti la nisip, pentru cã provoci furtunã.


Dar poate cã mã însel. N-a prea vorbit, dar a dansat pe o mãsutã din Giulesti, de la tribuna oficialã, dupã victoria actualei sale ambitii, Rapid Bucuresti. Nu ni s-au arãtat unduirile domniei sale, dar, cu sigurantã, erau asemãnãtoare cu ceea ce am mai constatat si la alti patroni în ultimii ani. Nici nu vreau sã-mi reamintesc, darãmite sã mai si vãd. Mã duce gândul cã ne rupem greu de ceea ce spunea Titu Maiorescu cã s-a petrecut în provinciile românesti pânã în secolul al XIX-lea: „barbarie orientalã“. si tot acesta explica, cu o sutã de ani înainte de madam Walldeck, în „Athenée Palace“, forta si abilitatea de a-i schimba pe strãini a genei românesti: „Singura noastrã temere ar fi, astãzi, nu cã noi vom deveni vreodatã germani, lucru imposibil, dar cã principele german ar putea deveni prea român“. si s-a adeverit. Dar nu cu Carol si Ferdinand, ci cu copilasii: Carol al II-lea si Mihãitã... Slavã Domnului, am simtit si în fotbal aceastã fortã a neamului românesc. Scrutati comportamentul uluitorului portar Walter Zenga, imediat dupã ce s-a oficializat cu neaosa Raluca... Ca si pe acela al antrenorului Bergodi, în Giulesti. L-am avut, pe la începutul anilor '90, si pe protestantul Rinus Israel, chiar la Dinamo. Dar, întelegând repede ce-i pe la noi, simtind pericolul contaminãrii, a plecat la timp. Încã... sãnãtos. As putea continua pe aceastã temã, cu argumente de netãgãduit, dar mã opresc. stiu, o sã-mi spuneti cã e vorba de oameni în ale cãror vene fierbe latinitatea. Ca si în ultima încãierare, cu noul Peseiro si secundul sãu, tot în Giulesti. Dacã ar trebui sã interpretãm, prin aceastã prismã, si comportamentul celor aproape 30% dintre strãinii care joacã, s-ar scrie un roman. Nu e cazul. Am realiza, cu întelegere, ceva din spe­ranta lui Rãdulescu Motru: iesirea din tentatia „criticii negative“. Ceea ce n-ar fi rãu deloc. Mã îngrijoreazã, în continuare, contestãrile conducãtorilor. si numai dupã trei etape! Chiar si dupã ce, asa cum aminteam acum douã sãptãmâni tot în aceastã paginã, prevederile codului disciplinar al federatiei a fost adaptat, la astfel de constatãri, cu pedepse sporite si clare, care merg pânã la depunctare si retrogradare în esaloanele inferioare. Iatã cã la personajele deja cunsocute cu astfel de comportamente primitive se adaugã, imediat, si unii nou-veniti pe prima scenã fotbalisticã. Astfel, dupã primele douã etape, capul de afis l-a reprezentat patronul frumoasei echipe din Pitesti, milionarul (scos la vedere, desigur) Penescu. Are si sponsorul „PIC“ pe tricouri! si a picurat dupã aceste jocuri, imediat si fãrã argumente fotbalistice, acuze la adresa arbitrajelor. Repet, total nefondate, fortând si o comparatie între pozitia actualã a presedintelui Sandu Mircea la U.E.F.A. si arbitrajele de care a beneficiat nationala în ultimul timp!... Ce putea, în fond, sã facã un nãtãflet nevricos? „Poc, cu bãtu-n baltã!“ Pericolul care s-a creat constã în faptul cã nimeni nu se sesizeazã! si sunt atâtea comisii abilitate sã intervinã, imediat, în astfel de situatii. Ca si în aceea a rerecidivistului Marian Iancu, care a sugerat în direct si la ore de vârf, cam cât ar costa schimbarea actualului sef al federatiei! Ales democratic, de o Adunare Generalã a „F.R.F.“! Chiar dacã, la ceva zile dupã, „a-ntors-o ca la Ploiesti“. Procedurile erau foarte clare în astfel de cazuri si trebuiau declansate. Nu are nici o importantã cã Mircea Sandu se aflã, acum, delegat al forului european la jocurile Olimpice de la Beijing. E vorba de lege si de aplicarea ei. Deci, nu mai trebuia lãsat timp de o nouã tocmealã, practicã tipicã a unei „barbarii orientale“. Sau, poate, asa cum s-a mai petrecut, se va constitui o nouã comisie superioarã. Or, se stie si la noi, de mult timp: „Când vrei sã îngropi ceva, inventezi o comisie“... Fiind un optimist incorigibil, la câte am trãit, mai astept încã sabia dreptãtii... si nici nu vreau sã cred ce se murmurã, din ce în ce mai puternic în ultimul timp, în lumea noastrã: cã informatiile necesare ajung, cu premeditare!, ceva mai târziu decât ar fi normal acolo unde trebuie sã ajungã; si cã procedurile sunt în mod intentionat gresite, pentru a apãra vinovatii!... Suntem performanti în practica nedreptãtilor, noi, ca si altii; numai cã altii îsi trateazã acest virus cu rãbdare, pe când noi, pur si simplu îi creãm conditii mai propice de contaminare si dezvoltare. S-a ajuns, în fotbal, chiar dupã etapa a 3-a, ca înregistrarea unei partide în care brigada de arbitri a mintit jocul, pentru gazde, sã fie datã dispãrutã! Da, stiu, pare de necrezut! S-a petrecut pe meleagul cel mai sãrac al României de azi, unde singura distractie a rãmas tot fotbalul. Dar si agricultura, chiar dacã aceasta are, acolo, un singur multi-multilatifundiar. Despre el... numai sãnãtate! A stiut si stie sã se descurce. Dar dacã în fotbal s-a ajuns acum, în atâta prezentã mass-media (autodefinitã liberã si democratã), la asa ceva, dati-mi voie sã intuiesc cã nu ne-am rupt de practicile raportãrilor de productii la hectar fictive, dinainte de 1989. si vã spun cu mâna pe inimã cã, alãturi de cel mai rãsfãtat cãutãtor tânãr si creator de metafore, Rãzvãnel Boanchis, am strãbãtut drumul sãrãciei lucii dintre Vaslui si Bacãu. Ni-l sugerase însusi marele aproprietar! Ei bine, mai toate satele prin care am trecut aveau o singurã cismea, undeva, la un capãt. si am trecut mereu printr-o coadã de sacagii locali. Rar am vãzut case, mai mult bordeie, în care doar presupuneai cã ar fi si lampa electricã a lui Ilici. Când ne-am oprit la o bãtrânã si i-am dat o hârtie de 100 000, ne-au dat lacrimile: „Ce-i asta, mamã, cã n-am mai vãzut?“... Mai sus, pe ultimul deal dinainte de Bacãu, oprind la o troitã, unde o mãicutã vindea însemne religioase, vãzând si ea o hârtie de un milion, si-a pus mâna la gurã, precum oamenii pãmântului: „Mamã, pe banii ãstia vã dau toatã taraba mânãstirii!“. Spunea marele Constantin Tãnase: „Pãi asta-i tarã?“. si rãspundea imediat: „Nu e tarã!“... Parcã a fost ieri!



_________________________________________

Olimpiada national-socialismului chinez

Cornel Dinu



Cu tot respectul, cred ca este normal sa dedicam macar aceste randuri competitiei supreme a tuturor timpurilor, ce s-a desfasurat in luna august a acestui an. Olimpiada! Acum la Beijing, in miraculoasa China.

Pe care am vrut sa o vad tot timpul. Pentru ca una este sa citesti despre ei, si cu totul altceva sa-i simti. Macar capitala si istoria imprejmuitoare.
Am reusit in vara lui 1992, cu o selectionata de tineret a tarii, participanta la traditionalul turneu din occidentalul, inca de atunci, Shanghai. Am fost primiti cu obisnuita ospitalitate a Orientului indepartat, de oameni care vorbeau perfect romaneste si ne cunosteau bine meleagul. Facusera scolile Ministerului de Interne prin anii '80, cand eu mai jucam, numai la Dinamo, si aveau ce impresii sa schimbam intre noi. Am vorbit mult. De la experienta lor romaneasca pana la participarea impusa, dar acceptata, ca o necesitate nationala, in "re-volutia lor culturala. Un compendiu real de sociologie particulara umana. Pentru ca, realmente, China este o lume aparte. Tare atenta la tot ce se intampla in cealalta lume, aceea a restului mapamondului. De aceea, nici macar nu m-a surprins faptul ca cel mai in varsta dintre insotitorii locali mi-a povestit, intr-o seara, intr-o romana de invidiat gramatical!, cam tot ce am facut eu in zilele "loviturii de stat cu public (asa numesc eu, de mult, revolutia din decembrie) din 1989. N-am scapat nici macar un zambet sau vreo grimasa, si nici nu mi-am lasat figura sa radieze a bucurie. Asa cum fac ei si de ceva mii de ani... Am imprumutat de la ei aceasta forma de teatru bine studiat, dar numai pentru cateva momente.
Am avut apoi sansa, dupa ce ne-au socat constructiile si infrastructurile afaceristului sanhai, sa fiu alaturi de procurorul adjunct de atunci, Mugurel Florescu, oaspetele celor care conduceau procuratuta Chinei. si am vazut tot ce era vechi si nou, cateva zile, din fantasmagoricul lor Beijing.
Ascultandu-i la o masa pe magistratii lor superiori, am simtit cel mai bine transformarea Chinei lui Mao in aceea a viitorului. Mao si timpurile lui s-au dus, suflate parca de realismul marelui vizionar Den. si China a trecut la o alta etapa. Aceea a national-socialismului readaptat la datele lor particulare. Nu intamplator, astfel, au devenit una din primele trei mari puteri ale lumii actuale. Misuna peste tot, muncesc cu vechea abnegatie pastrata prin educatie si, se spune, ar controla chiar fondul monetar al Americii. Pe care au invadat-o cu abilitate orientala. Prin munca si produse. Sigur ca astfel le pot numara si banii.
Poate ca de aceea au tinut sa faca o prima demonstrattie pasnica (deocamdata!) de capacitate. Þinand mortis sa cistige organizarea acestei ultime Olimpiade. si au reusit. Per total, socul restului lumii, ajungand si vazand de ce sunt in stare, incepand cu imaginativa si fascinanta deschidere, a fost imens. Iar impactul, ce sa mai vorbim. China, acest sfert al populatiei lumii, atentioneaza de unde a ajuns prin forta logistica bine gandita, lasand ca si celelalte trei sferturi sa-i scruteze cu si mai mare atentie, incepand cu acum.
Indiscutabil ca sloganul olimpic al parintelui jocurilor, baronul Piere de Conbertin, "important este sa participi, a cazut in desuetudine de mult. S-a confirmat la Olimpiada din 1980 de la Moscova, tratata, pe fata, politic. Sa nu ne mai amintim. Aceea a fost chiar una razboinica, pentru ca, Occidentul si America nu au participat considerand ca, iarasi, cine nu trebuia a scos la vedere securea genocidelor programate. De inca atat de salbatica fiinta umana.
Se stia, tot cu mult inainte, ca in intrecerile sportive, de la inceput, important pentru sportivi si pentru tarile lor este sa castigi. Nu doar sa participe. Competitia in orice domeniu face parte din gena umana... Deci onorabilul si nobilul baron lansase doar un sofism. Care ramane doar cu forta unei reflectii pentru zgubiliticul om.
Acum asistam, din nou, la o intrecere intre Marile Puteri si tari. Cand scriu, in contabilizarea medaliilor conduce, inatacabil, China. Desigur, dupa atletism se vor mai apropia, cat de cat, americanii. O demonstratie rapida si reusita facuta de chinezi si in sport asupra fortei lor competitionale prin munca, inteligenta, morala si patriotism. Americanii ramanand cu simbolurile lor. Acum Michael Phelps, care a depasit modelul Mark Spitz. In rest, pentru capacitatea lor sportiva doar aceleasi confirmari. Atletism cum spuneam, ceva canotaj, baschet si gimnastica importata si reusita ca transplant prin profesorii soti Karoly, plecati de la noi! Rusii sunt si ei o alta reconfirmare. Oarecum, in urcare, prin frumusetea performanta a Isinbaevei de la prajina. De fapt, o continuare a scolii Bubka. In rest, nu mai sunt in sport la fel de puternici in toate disciplinele, ca altadata. Sclipesc ca licuricii, din cand in cand, dar nu mai pot in toate. Sunt, ca tara, in reasezare comandata de Mare Putere. Ce proba mai incontestabila trebuie luata in calcul decat aceea ca au pornit peste Georgia, cu tancurile, in timpul Olimpiadei. In care, tot printr-un sofism desuet, se spunea ca "armele trebuie sa taca! E adevarat, tare demult, in vremurile civilizatiei grecesti supreme in bazinul Mediteranei.
Noi, romanii, ne-am descurcat, iarasi. Mai mult prin talentul, abnegatia si setea de victorie a sportivilor, decat prin ceea ce mai este sportul de performanta la noi. In special prin lipsa si chiar paraginirea arenelor de pregatire si de intrecere. Am luat aur la judo (cu Marius Vizer presedinte al federatiei internationale), la canotaj (reconfirmare a acestei scoli la noi), la gimnastica, prin frumoasa cu nume de legenda traca, Izbasa; si la atletism, chiar la Marathon!, prin teribila Constantina Dita Tomescu. Care se antreneaza si chiar traieste cam opt luni pe an in America! Aceasta ultima reusita senzationala, mie, care am iubit mereu alergarea, mi-a dat lacrimi in noapte. Izbavitoare, ca si "solul impecabil al Izbasei. Biata femeie si mama romana, cum stie ea sa lupte pana la sacrificiu. si cate chinuri ii sunt date sa mai suporte!... Pentru ca, in "tara laptelui si a mierei, tocmai pentru ele existenta nu-i usor de gasit. Bantuie in incultura si desfrau tinerele si gasesc greu mamele painea casei. Macar daca am imprumuta si noi, cat de putin, din modelul national-socialismului chinez de acum. si nu asa cum am mai facut, doar din comunismul de tip Mao Tze Dun. Sau si mai rau, acela al neintelesei Corei de Nord, a familiei Kim Ir Sen. Avem partide, ele zic ca ar avea si doctrine, dar, din ce in ce mai mult, parca nu mai avem tara si nici natiune... Ne salvam noi, iarasi...



___________________________



„Sirena lui Roaita“!...


Cornel Dinu




Tensiunea derby-urilor exista pretutindeni. Este o încarcatura ce vine în timp si se mai si transforma în timp. În cazul nostru sa luam în calcul prezenta de acum a ceferistilor (asa-zisi) clujeni.

Echipa veche, constituita, se spune, înca înaintea României Mari. Trebuie sa recunoastem ca fotbalul a patruns, la noi, prima data în Vestul tarii, venind de la Viena prin Budapesta. Batea vântul vestului si n-a fost rau deloc. De aceea, primele echipe au aparut la Oradea, Arad, Timisoara si Cluj. Cam în acelasi timp se cocheta cu fotbalul si la Bucuresti. Mai mult prin parcuri si pe maidanele mahalalelor, si nu atât de organizat în structuri cum era în Vest.
Pare o mare surpriza C.F.R.-ul actual, în special prin forta de lot declamativa ce o emana. {i prin succesul de anul trecut, când a câstigat si cupa si campionatul. Fata de anii 1970, când echipa doctorului Radulescu, al carui nume îl poarta si stadionul actual, se chinuia doar sa ramâna pe prima noastra scena fotbalistica. {i a rezistat putin, fiind chiar trimisa la matineu în urma unui mismas încercat cu F.C. Arges. Erau primele semne ale masluirilor programate. {i atunci s-a pus piciorul în prag. {i va dati seama, era vorba de o combinatie de înselaciune pusa la cale de o formatie transilvana si una, de traditie si ea, din vechiul Regat.
Au fost, dupa 1950, ani în care derby-urile le jucau mai mult primele formatii bucurestene: Steaua si Dinamo. Rar Rapidul si destul de rar, doar în ceva perioade de izbucnire, câteva provinciale cunoscute: U.T.A., Argesul si Craiova.
Dar, pentru ca nu putem uita ce timpuri cenzurate am trait, sa recunoastem ca zgomotul ce antureaza acum derby-urile surprinde si îi socheaza pe multi. As mai face o singura remarca, aceea ca cei care conduceau echipele de pe margine sau din birouri, pe atunci, apareau foarte putin. {i vrem-nu vrem, sa recunoastem ca totul se disputa mai mult pe teren. {i nu era rau deloc. Cum nu-i rau nici acum, când în jurul unor astfel de evenimente fotbalistice, mass-media, atât de extinse, creeaza adevarate carnavaluri. Ce se transforma mai mereu în veritabile saturnalii. Ceea ce este cu totul altceva. Patine prea clare de atitudini si exprimari total anormale.
În care mai este amestecata si istoria. Atât cât este cunoscuta sau necunoscuta si prin adevarul ca, la noi, ea a fost prea des mit si mistificare politica.
Asa s-a întâmplat si acum înainte derby-ului Rapid – Dinamo. Are importanta si cum s-au pornit ostilitatile dar, în mod deosebit, adevarul istoric. Care, macar acum, trebuie rostit.
Astfel, cei câtiva scribi ai Rapidului, tineri si în confuzie fireasca, au acuzat rivalele ultimilor ani ca ar fi, nici mai mult, nici mai putin, decât „avorturi“ istorice. Apoi au accentuat ridicolul, scriind ca au fost întelesi gresit. Deloc suprinzator pentru nivelul lor de întelegere (nu intelectual, nu-i cazul), „au scris cu mânuta lor“, iarasi respectând formula surprinzator ignoranta a momentului, ca „avorton“ este o metafora. Având în fata asemenea combatanti ar trebui sa ne oprim. Dar numai nevoia de adevar istoric te face sa mergi mai departe. {i cu respectul ce trebuie purtat adevaratilor patimasi ai echipei din cartierul „Grivita“ si de lânga „Podul Grant“! Conu Jean Barbu, Fanus Neagu, Ion Baiesu, Colea Rautu, Dan Puican, Florian Pittis si alti multi, multi iubitori cu adevarat ai acestei echipe fondata în 1923, ca o expresie a muncitorimii din acel cartier. Griviteni, deci angajati ai atelierelor, si ceferisti incontestabili. Dar tocmai acestia reprezentau în anii interbelici tinta preferata de intoxicare a cominternistilor veniti de la Rasarit, si care actionau tocmai în centrele muncitoresti. Se poate uita ca ilegalisti angajati la „Atelierele Grivita“, devenita dupa 1944 – „Rosie“!, au fost Gheorghiu Dej, Ilie Luca, Chivu Stoica, Constantin Doncea si altii. Numindu-i pe cei mai reprezentativi. Toti membrii de marca ai „Partidului Muncitoresc Român“, venit la putere dupa Al Doilea Razboi Mondial. Or, acestia, reprezentau puterea impusa prin mijloace pur bolsevice.
Din acest batalion politic al partidului de atunci, avangarda a proletariatului pus în putere, s-au racolat principalii înfaptuitori, ca primari, ai nationalizarii si cooperativizarii la sate si orase. Se uita martiriul preotilor Rosu si Metru, de la biserica „Maica Domnului din gara“ care i-au ajutat pe grevistii impusi de Komintern, la „Grivita“ anului 1933 si au sfârsit în închisorile create dupa 1947? Se uita încercarea de roman penibil „Sfârsitul Jalbelor“, al scriitorului proletcultist Alexandru Jar sau „povestirile lui Mos Bâgu“? {i faptul ca tocmai acesti conducatori supremi ai momentului aceluia, alintati cu „Ana, Luca si cu Dej au bagat spaima-n burghezi“! sau „Sirena lui Roaita e glasul ce suna în noi ca furtuna“, au înfiintat, cu forta ce-i drept, în 1947 Steaua si, peste un an, Dinamo? {i cine erau ministrii cominternisti care au facut asa ceva: Botnaras (Bodnarenco pe numele de spion N.K.V.D.) la Armata si, tot de acolo, Teohari Georgescu, la Interne. Iar Rapidul de atunci, martor conducator la aceste nasteri, era consi­derat si un loc de reeducare pentru fotbalisti. Bazil Marian si Valentin Stanescu, trimisi astfel la reeducare la Rapid, de la „Carmenul“ lui Mociornita!?... {i Ozon, prins cu nasturi comercializati si trimis tot acolo, prin 1950 si ceva.
{i daca acesta-i adevarul istoric, crunt si dureros, haideti sa-l cunoastem si sa-l respectam. Fara a ne mai arata unii altora vina fara vina. Ca sa nu se mai repete neatentia care ne caracterizeaza, când vin peste noi stihiile stepei. Toti suntem, poate, la fel de vinovati, daca am avea puterea sa ne recunoastem adevaratul trecut.