S-a facut aici o remarca obiectiva si plina de sens:
"Topicul Arta si cultura a devenit rubrica decese si comemorari "
Asa este si asta constitue inca o dovada ca arta si cultura au murit.
Dar ce mai conteaza asta acum cind avem filme porno, manele, hip-huap,
telenovele, tocshouri si tot felul de emisiuni cu cretini si inapoiati mintal
care isi scot matele la soare in vazul intregii Lumi! Vorba lu' Bula:
"Si acum nu ne mai lipseste nimic pentru ca avem de toate!"
SANATATE!
Full Version: Arta si Cultura
Comunitatea virtuală a suporterilor dinamoviști > DinamoMania :: Extra > La un pahar de vorbă ... > Universitatea DinamoMania
Lasa bre, ca n-or murit. Nici arta, nici aia care-o fac, nici aia care o iubesc.
Nu sintem mai needucati sau mai inculti decit acum o suta sau doua de ani. Ca citesc oamenii, merg la expozitii, merg la teatru. Destui.
Dar arta mai mult se consuma, se vede si se pipaie, mai greu e cu povestitul pe forum.
Pentru ca nu cred ca intereseaza pe cineva sa povestesc de ultimul vernisaj al lui Sorin Dumitrescu Mihaesti, de noua galerie de arta romaneasca deschisa la Brukenthal sau de piesele a lui Purcarete, atita vreme cit marea majoritate a forumistilor nu-s din Sibiu si n-au cum sa ajunga sa vada respectiva expozitie sau spectacolele de care ziceam...
Adevaru-i ca si eu, de fiecare data cind vad ca s-a postat la topicul asta ma intreb cine-o murit.
Nu sintem mai needucati sau mai inculti decit acum o suta sau doua de ani. Ca citesc oamenii, merg la expozitii, merg la teatru. Destui.
Dar arta mai mult se consuma, se vede si se pipaie, mai greu e cu povestitul pe forum.
Pentru ca nu cred ca intereseaza pe cineva sa povestesc de ultimul vernisaj al lui Sorin Dumitrescu Mihaesti, de noua galerie de arta romaneasca deschisa la Brukenthal sau de piesele a lui Purcarete, atita vreme cit marea majoritate a forumistilor nu-s din Sibiu si n-au cum sa ajunga sa vada respectiva expozitie sau spectacolele de care ziceam...
Adevaru-i ca si eu, de fiecare data cind vad ca s-a postat la topicul asta ma intreb cine-o murit.
Radu Beligan: "Am o boală, sunt legat ombilical de România!"
Ni se dezvăluie cu modestie și căldură. E, în fond, un bun național. Un maestru, în adevăratul sens al cuvântului. S-a născut pentru teatru, iar acum, la 90 de ani, slujește tot teatrul. Uluitorul Radu Beligan, într-un dialog "Verde-n față" cu Marius Tucă.
* Marius Tucă: Spuneți tot, o să fie cel mai frumos interviu!
Radu Beligan: M-am născut o dată cu România Mare.
* Era una dintre întebări...
Da?!
* Ca să vedeți cum e viața asta! Noi am început să scoatem Scînteia și-o facem ca și cum ne-am întoarce în timp cu 20 de ani. Scoatem ziarul Scînteia, care ar fi trebuit să apară în 1989. Când le-am spus oamenilor mei la ședință că vin să fac un interviu cu dumneavoastră mi-au sugerat să văd ce a apărut în presă în ziua de 4 ianuarie 1989 despre maestrul Beligan. Am să vă citesc câteva rânduri dintr-un articol care a apărut în decembrie 1988 despre dumneavoastră, când ați împlinit 70 de ani: "Cea mai frumoasă meserie din lume" se numește articolul scris atunci de Valentin Lipatti. "Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucru care pare de necrezut, căci, pentru el, timpul parcă a rămas în loc. O fizionomie care sfidează trecerea anilor, acea siluetă juvenilă, aceeași voce de neconfundat, același aer distrat... aceeași melancolie, aceeași cumpătare pentru fiecare gest și pentru fiecare replică. Da, Radu Beligan nu s-a schimbat, ci a durat, e identic cu el însuși, asemenea fenomenelor naturii."
Asta e o idee fantastică să iei presa de-acum 20 de ani! Dar le poți spune pe toate? N-ai unde!
* Nu, am să scriu lucrurile cele mai importante. Încercăm să refacem istoria, dar eu, când am citit lucrul ăsta, mi s-a făcut pielea ca de găină. Apropo de întâmplările extraordinare ale vieții de-atunci, spunea autorul că "Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucru care pare de necrezut!"... Ce să mai spun eu, acum, când Radu Beligan a împlinit 90 de ani?!...
Și joacă...
* Și joacă!
S-a speriat una și a zis: "Cum, domle, joacă la 90 de ani?". Și i-am spus: Ce să fac, dragă, dacă am nevoie să duc și eu o viață decentă? Eu, când citesc declarațiile de avere ale ăstora, ale politicienilor, sunt încremenit. Sute de milioane de euro, case, case prin străinătate, tot ce vrei... și eu sunt uluit, trăsnit, că eu trebuie să muncesc și acum ca să trăiesc decent... Și stau într-o casă cu bulină roșie!... Sunt foarte disperat de situație, foarte disperat!...
* Vă văd, aveți o stare extraordinară, așa că disperarea asta cred că e mai mult la ăștia cu o mie de case!
Mi-a spus unul dintre ei, care nu e dintr-ăia bogați, care a ieșit și el acum la politică, ca tot ce citesc acolo să înmulțesc cu 100.
* E un bun exercițiu, să înmulțim cu 100 tot ce apare în declarațiile de avere...
Așa, deci voiam să spun că m-am născut o dată cu România Mare și sunt ombilical legat de România. Îmi explic de ce. Vreau să spun însă că în deceniul 70, când aveam funcții internaționale și puteam să mă duc oriunde în lume, am avut trei oferte pur și simplu senzaționale: în Statele Unite, în Franța și în Belgia. Nu am putut să mă despart de România. Ai să zici că e o calitate! Nu e o calitate, e un blestem! Dar mă trage ața înapoi. Maximum cât pot să stau în afara ei este două săptămâni. Pe urmă mă apucă amocul. Stăteam la Paris, la un prieten al meu miliardar, coleg de școală. Cât dura treaba acolo, la congrese, îmi luam întotdeauna o rezervă de două-trei zile, să mai văd și eu un spectacol, să mai văd Parisul. Și ăsta, în ultima zi de program, a venit și mi-a spus: "Am și eu o surpriză pentru tine: am făcut rost de un disc, nu-ți spun ce e. Să-l asculți!". ...Ce era discul? "Sara pe deal", citită de Mihail Sadoveanu. Adică ceva sublim, magic!
* Extraordinar!
Nici un actor din lume n-ar putea s-o spună cum o spune Sadoveanu! Ei bine, am ascultat asta și dimineață m-am dus imediat la TAROM, mi-am luat biletul și m-am întors. Am renunțat la alea două zile, dacă poți să înțelegi așa ceva! Am o boală, sunt legat ombilical de România! Și-am să-ți spun de ce. Nu pentru că am simțit asta sigur că am simțit , dar mi-a explicat în tinerețea mea un om pe care l-am adorat și care mi-a dat atenție, m-a luat ca pe un elev lângă el este vorba de Anton Dimitriu, maestru filosof, care a murit, săracu, destul de tânăr. Nu pot să uit șocul și revelația pe care le-am avut când Anton Dimitriu mi-a spus: "Hai să-ți spun ceva ce nu știe multă lume! Ai auzit tu de muntele Kogaion?". ...Nu... "Kogaionul este un centru geometric al lumii hiperboree. Dacă din vârful lui se duc raze care se sprijină tangent la toate formele de relief dimprejur, atunci vârfurile lor vor înțepa planul terestru după un contur, care este o hartă. Această hartă este tocmai harta României Mari, aceasta este adevărata și de puțini știuta «Terra Mirabilis», un pământ binecuvântat de Dumnezeu." Mi-a rămas asta... știi cum? Mi-am lipit-o, așa, aici, de frunte!...
* Mă uit la dumneavoastră și cred că e prima dată în viața mea când un interviu s-ar putea face singur, fără vreo întrebare pusă. Este suficient să mă uit la dumneavoastră și să vină răspunsurile! Trebuie să recunosc că nu mi s-a întâmplat niciodată asta! Și, apropo de România, parcă ne-am fi vorbit înainte. Când am fost plecat pentru prima dată din România, în 1993, la fel, după nici o săptămână, simțeam că nu mai pot să stau acolo...
Te chemau pietrele astea nenorocite!...
* Exact! Primul gest pe care am vrut să-l fac atunci când am aterizat a fost acela de a săruta pământul!
Extraordinar! Hai, dă mâna încoace, că mi-ai plăcut, m-ai uimit cu asta! Da... puțini au asta. Cei mai mulți ar pleca. Mă uit și la copiii noștri, că pleacă, nu mai simt legătura cu pământul României. E primul interviu pe care îl iau unui "monument" în viață, în carne și oase, și vă întreb cum trebuie să procedez, ce întrebări am voie și ce întrebări n-am voie să pun, dat fiind că în fața mea se află, așa cum vă spuneam, un "monument"? Și vedeți cum se scria acum 20 de ani despre dumneavoastră, că sunteți un "fenomen al naturii"? Cine iscălește?
* Valentin Lipatti.
Aaa, da, da!
* "Identic cu el însuși, asemenea fenomenelor naturii"...
Frumos! Dar n-am nici un merit. Asta e voia lui Dumnezeu și a părinților mei.
* Am voie să întreb orice?
Orice, sigur. Voiam să spun că am trăit foarte mult. Nu am numărat cu veacul, cu istoria nu stau prea bine, dar cred că cel puțin cinci sau șase regimuri am trecut în timpul ăsta. Fac pentru prima oară o mărturisire: la 90 de ani nu mai ocolești întrebările grele.
* Și nu-ți mai e teamă de răspunsuri!
Da. Vreau să mărturisesc că am fost necredincios regimurilor și întotdeauna credincios României.
* Superb spus!
N-am crezut nici în legionari, n-am fost nici cu ăla, nici cu ăla, n-am fost nici cu regimul regelui Carol, nici cu vremea comuniștilor, dar o să mă întrebi de ce am făcut...
* Nu v-am întrebat nimic!
Sunt unii care întreabă.
* Lăsați-i!
Era să aleg: vrei să faci ceva în viața asta? Dar ce știu eu să fac? Eu știu să fac doar teatru. Vrei să faci teatru? Ei, trebuie atunci să fii membru de partid, băiatule!... Cam așa era situația...
* Apropo de Dumnezeu, pentru că vorbeam la început, spuneți-ne despre legătura dumneavoastră cu Dumnezeu și felul în care ați crezut în Dumnezeu, apropo de îngeri, de fratele dumneavoastră.
M-am născut în Halta Galbeni, în Moldova, județul Bacău, în magazia de mărfuri a gării. Tata era numit acolo impiegat, căsuța aia de două camere, care era pentru el, nu era gata și atunci o perioadă am stat în magazia de mărfuri. Și-acolo m-am născut. A trebuit să mă ducă să mă boteze în satul care era la trei kilometri în deal, unde erau Primăria și Biserica. Nu mai știu cum se numea, emoția mă tulbură. Și m-au dus era 14 decembrie, era iarnă cu o sanie acolo sus, au rezolvat toate treburile, au făcut un chef, erau veseli, fericiți, mi-au aranjat în spate, acolo, pe niște paie să stau eu, iar ei s-au așezat pe o bancă, lângă cel care conducea sania. Și cântau. Mama avea o voce frumoasă, era grecoaică, venea din țara care a inventat teatrul, știa franțuzește... Mă rog... Despre tata am să-ți povestesc că era un tip nemaipomenit... Și, când au ajuns jos, s-au uitat în spate și copilul nu mai era...
* Dispăruse copilul pus în spate...
Da, îl pierduseră la o zdruncinătură. Căzusem în zăpadă. Bineînțeles că au venit imediat disperați... Dețin povestea de la unul dintre martorii care avea și el vreo sută de ani, acolo, la gară, când m-am dus să-mi schimb actul de naștere, pentru că nu mai aveam buletin... Când m-am dus, el mi-a spus: "Dumneata îți dai seama că puteau să te mănânce lupchii?". I-am spus: nu, domle!. "Cum nu?" Păi, să-ți spun eu o poveste. Ai auzit de Nicolae Iorga? "Cum să nu?!" Iorga trecea prin fața Palatului Regal, care era în mare reconstrucție, când s-a întâlnit cu un student de-al lui. Și în zidul ăla al palatului se puneau niște bucăți mari de piatră. Și în spatele lui Iorga, la doi metri, a căzut o piatră dintr-aia peste un țigan și l-a făcut praf. Și studentul a rămas uimit. I-a spus: "Domnule profesor, vă dați seama, două secunde... și cădea peste dumneavoastră!"... "Nu se putea, dragă, pentru că eu am de scris Istoria Românilor!", i-a răspuns Iorga. Așa și cu mine...
* Aveați de făcut teatru!
Oarecum. Deci, m-au găsit și m-au adus înapoi și... m-au crescut. Ei erau teribil de afectați de moartea fratelui meu dinainte. Tot Radu l-a chemat, a murit la trei luni.
* Ați fost patru copii?
Da. Primul, acest Radu, apoi eu. M-au botezat tot Radu, sunt de fapt o dublură a lui. L-au iubit atât de mult, încât au zis că, dacă vine tot un băiat, să-l cheme tot Radu... Sunt o dublură, dar o dublură fericită, după cum s-a arătat. Și alți trei, după mine. Întâmplarea a făcut că, povestind asta lui Andrei Pleșu, când a scris cartea aceea cu Îngerii, mi-a spus: "Aaa, atunci nu știi nimic. Păi fratele acela al tău este îngerul tău păzitor!". Și-atunci am avut așa o revelație și mi-am zis: "Doamne, Dumnezeule, tot ce mi se întâmplă de bine de la el vine, că doar n-am să fiu atât de tâmpit, încât să cred că Dumnezeu se ocupă numai de mine, și nu de toate miliardele de oameni!"... Și atunci am verificat lucrul ăsta zile și nopți, de-a lungul anilor... Fără fisură, el își făcea datoria întotdeauna. De-aia, zilele trecute, când am dat într-un blog de o poveste fabuloasă, tulburătoare, scrisă de domnul Sever Voinescu...
* O poveste care v-a confirmat încă o dată că fratele dumneavoastră, mort la 3 luni, a devenit îngerul dumneavoastră păzitor.
Da, îngerul meu. El zice așa, că într-o biserică de provincie, cam uitată de oameni, duminică dimineața nu a venit nimeni la Liturghie. Așa că slujba a fost oficiată doar de preoți și de cântăreț în fața celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuși, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoționantă încât cei doi l-au întrebat uimiți la sfârșit: "Părinte, de ce ați ținut să faceți o asemenea slujbă și o asemenea predică în biserica goală?". "Cum goală?", a replicat părintele. "Păi nu a venit nimeni!", au spus cântărețul și lumânărarul. "Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu ați ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteți vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deși ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile și, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuși vin. Când vine și omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri triști, care au cântat împreună cu mine atât de frumos și asta m-a stimulat." Și conchide acest minunat domn Sever Voinescu: "Ca unul care lipsește prea mult de la Liturghie, am fost întristat să aflu că absența mea cronicizată provoacă îngerului meu supărare, mai ales că îmi iubesc mult îngerul și am o relație foarte profundă cu el." Exact cazul meu! Nici eu nu mă duc, ca lumea, dar o să corectez și asta, cu timpul.
* Povestea e superbă!
S-o afle și alții, poate se mai creștinează lumea și se face mai cuminte. Pungașii, hoții, bandiții...
* N-o să vă întreb cum au trecut cei 90 de ani, cu toate că aș putea să vă întreb și asta. Dar vă întreb cum au trecut cei 20 de ani, de la 70 la 90?
N-am avut să văd cum, pentru că, să-ți spun sincer, nu prea am timp să stau. Să mă ierte Dumnezeu, dar duminica e o catastrofă pentru mine. Când văd totul pustiu, când văd că nimeni nu mișcă... o inactivitate totală, orașul moare "La Citta morta"... Sunt disperat. Îmi caut de lucru, fac ceva, inventez, mă duc... Nu pot să stau! Asta a fost toată nebunia mea: că n-am putut să stau!
* Și duminicile sunt triste!
Sunt triste. Și mai am ceva, că eu nu mi-am serbat ziua de naștere. Acum pot s-o spun, că acum n-am mai putut să stau, pentru că era o dată națională, ca să zic așa, și nu puteam s-o ascund... Dar, de obicei, de ziua mea mă căram din București undeva la munte, la mare.
* La mare, în decembrie?
Da, e plăcut!
* E plăcut, dar știam că sunt puțini care merg iarna la mare!
De aceea eu sunt pentru nonaniversări, adică, eu, de fapt, mă bucur în ziua în care am o bucurie mare pentru o realizare și-atunci am poftă să fac un chef, o petrecere. Nu-mi place să-mi ordonez calendarul când să mă bucur. A fost greu să accept asta. Am făcut și niște șmecherii. Am făcut prima aniversare pe 7, la Teatrul Național, unde am ținut o conferință. De fapt, aia a fost aniversarea, iar pe 14 am jucat, mi-am făcut treaba, adică am lucrat.
* Ați făcut și un spectacol duminică totuși, ca să nu fiți atât de trist, la Teatrul Național.
Da, duminica trecută, acela cu ziua. Apoi a fost al doilea spectacol, cu "Egoistul", piesa pe care am pus-o eu în scenă și care se bucură de un succes extraordinar. Lumea era în delir!
* Ce a însemnat succesul pentru dumneavoastră de-a lungul timpului?
Hrană, bucurie.
* Au fost și momente în care v-ați îndoit de el?
Sigur, au existat, cum să nu existe?
* Și momentele de îndoială cum au fost?
E bine să te pui din când în când, cum zic francezii "se mettre en question" , e bine să nu ți-o iei în cap, că, gata, de-acum înainte tot o să mergi pe un covor frumos și moale. Nu, nu, te mai trezești așa și te întrebi de ce s-a întâmplat asta, de ce n-ai fost atent, de ce n-ai ales bine piesa sau ai crezut prea mult în regizorul cutare sau cutare. Tot timpul trag învățăminte și din rele și din bune. Acum să-ți spun ceva despre cum am reușit eu în regimul ceaușist să fac Teatrul de Comedie, care, în al patrulea lui an de existență, a cucerit Europa. Cum? Cum a fost posibil acest miracol? Colegii mei din Occident mă socoteau un președinte muncitor, abil, eficient, carismatic. Faptul că, după cele două mandate îngăduite de Regulamentul Institutului Internațional de Teatru, ei au votat o "entorsă" la acel regulament, acordându-mi un al treilea mandat, și faptul că UNESCO m-a promovat co-președinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaționale de Teatru și Muzică au impresionat puternic oficialitățile din țară, încântate de rolul pe care îl juca România în viața teatrală mondială. Să nu uităm că ne aflam în ceea ce Raportul Tismăneanu numește "etapa relativei liberalizări".
* Ce se întâmpla? Războiul rece era în plin, rupseserăm toate legăturile cu Occidentul, în special pe cele culturale, dar erau obligați așa, măcar de fațadă, să nu se facă de râsul lumii, să adere la aceste institute mondiale. Nenorocirea este că eu, având cultură franceză, știam atât de bine tot ce se întâmplă acolo, eram atât de informat încât atunci când am venit în mijlocul lor am avut o revelație și am început să mă iubesc... mult de tot.
M-am pus atunci pe o muncă titanică și mi-am propus să nu pierd nici o ocazie ca să mă ridic în ochii lor. Una dintre ele a fost aceea a unui congres la Moscova, când eu, în calitatea mea, trebuia să decid dacă congresul respectiv poate avea loc sau nu. Pentru că era acolo o clauză strictă, aceea că, dacă nu primește pe cineva, un centru dintr-o anumită parte a lumii, Congresul se anulează. Eu știam că rușii nu-i vor primi pe israelieni, mai ales că asta se întâmpla și după "războiul de șase zile". Și-atunci m-am dus la Macovescu, care era ministru de Externe și care e mort acum, și i-am spus: "Am o situație foarte grea, trebuie să plec la Moscova, unde vom vota cu toții, acolo, tot comitetul, să interzicem Congresul de la Moscova. Și eu trebuie să votez pentru, că sunt președintele".
* Ce trebuia să interziceți?
Congresul, congresul de la Moscova. Și ce crezi că-mi spune Macovescu? "Ei, când vine votul, fă-te și tu că scapi ceva pe jos..." Se putea o mai mare tâmpenie? Atunci m-am înfuriat pe el.
* Dar în istoria noastră, a României, nu ne-am făcut de vreo câteva ori că scăpăm ceva pe jos?
Ha, ha, ha! Bunăăă! Bravooo!
* Și ce-ați făcut mai departe cu congresul ăla?
În calitate de președinte am purtat intense tratative cu reprezentanții Uniunii Sovietice pentru ca Israelul să ia parte la Congres, iar demersurile mele s-au încheiat cu succes. Îmi amintesc și azi de faptul că mi-am pus atunci în joc toată forța de seducție, folosind din plin umorul ori de câte ori mă loveam de tenacea rezistență a partenerilor mei de dialog. Cei doi reprezentanți ai Israelului veneau la mine și-mi spuneau: "Noi nu mai ieșim în oraș, pentru că umblă după noi o întreagă trupă... Nu putem să mergem nicăieri, ne e și frică să ne culcăm în hotel. Vă spunem sincer că ne e frică să nu pățim ceva noaptea". Și-atunci ce crezi c-am făcut, pentru că aveam un apartament... Hotelul ăla avea niște apartamente mari... I-am luat la mine. Eu am dormit alături, în altă cameră. Multe am mai făcut. Asta a fost una dintre ele. De aceea m-au ținut așa de mult în cinste și admirație.
Sursa : Jurnalul National
Ni se dezvăluie cu modestie și căldură. E, în fond, un bun național. Un maestru, în adevăratul sens al cuvântului. S-a născut pentru teatru, iar acum, la 90 de ani, slujește tot teatrul. Uluitorul Radu Beligan, într-un dialog "Verde-n față" cu Marius Tucă.
* Marius Tucă: Spuneți tot, o să fie cel mai frumos interviu!
Radu Beligan: M-am născut o dată cu România Mare.
* Era una dintre întebări...
Da?!
* Ca să vedeți cum e viața asta! Noi am început să scoatem Scînteia și-o facem ca și cum ne-am întoarce în timp cu 20 de ani. Scoatem ziarul Scînteia, care ar fi trebuit să apară în 1989. Când le-am spus oamenilor mei la ședință că vin să fac un interviu cu dumneavoastră mi-au sugerat să văd ce a apărut în presă în ziua de 4 ianuarie 1989 despre maestrul Beligan. Am să vă citesc câteva rânduri dintr-un articol care a apărut în decembrie 1988 despre dumneavoastră, când ați împlinit 70 de ani: "Cea mai frumoasă meserie din lume" se numește articolul scris atunci de Valentin Lipatti. "Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucru care pare de necrezut, căci, pentru el, timpul parcă a rămas în loc. O fizionomie care sfidează trecerea anilor, acea siluetă juvenilă, aceeași voce de neconfundat, același aer distrat... aceeași melancolie, aceeași cumpătare pentru fiecare gest și pentru fiecare replică. Da, Radu Beligan nu s-a schimbat, ci a durat, e identic cu el însuși, asemenea fenomenelor naturii."
Asta e o idee fantastică să iei presa de-acum 20 de ani! Dar le poți spune pe toate? N-ai unde!
* Nu, am să scriu lucrurile cele mai importante. Încercăm să refacem istoria, dar eu, când am citit lucrul ăsta, mi s-a făcut pielea ca de găină. Apropo de întâmplările extraordinare ale vieții de-atunci, spunea autorul că "Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucru care pare de necrezut!"... Ce să mai spun eu, acum, când Radu Beligan a împlinit 90 de ani?!...
Și joacă...
* Și joacă!
S-a speriat una și a zis: "Cum, domle, joacă la 90 de ani?". Și i-am spus: Ce să fac, dragă, dacă am nevoie să duc și eu o viață decentă? Eu, când citesc declarațiile de avere ale ăstora, ale politicienilor, sunt încremenit. Sute de milioane de euro, case, case prin străinătate, tot ce vrei... și eu sunt uluit, trăsnit, că eu trebuie să muncesc și acum ca să trăiesc decent... Și stau într-o casă cu bulină roșie!... Sunt foarte disperat de situație, foarte disperat!...
* Vă văd, aveți o stare extraordinară, așa că disperarea asta cred că e mai mult la ăștia cu o mie de case!
Mi-a spus unul dintre ei, care nu e dintr-ăia bogați, care a ieșit și el acum la politică, ca tot ce citesc acolo să înmulțesc cu 100.
* E un bun exercițiu, să înmulțim cu 100 tot ce apare în declarațiile de avere...
Așa, deci voiam să spun că m-am născut o dată cu România Mare și sunt ombilical legat de România. Îmi explic de ce. Vreau să spun însă că în deceniul 70, când aveam funcții internaționale și puteam să mă duc oriunde în lume, am avut trei oferte pur și simplu senzaționale: în Statele Unite, în Franța și în Belgia. Nu am putut să mă despart de România. Ai să zici că e o calitate! Nu e o calitate, e un blestem! Dar mă trage ața înapoi. Maximum cât pot să stau în afara ei este două săptămâni. Pe urmă mă apucă amocul. Stăteam la Paris, la un prieten al meu miliardar, coleg de școală. Cât dura treaba acolo, la congrese, îmi luam întotdeauna o rezervă de două-trei zile, să mai văd și eu un spectacol, să mai văd Parisul. Și ăsta, în ultima zi de program, a venit și mi-a spus: "Am și eu o surpriză pentru tine: am făcut rost de un disc, nu-ți spun ce e. Să-l asculți!". ...Ce era discul? "Sara pe deal", citită de Mihail Sadoveanu. Adică ceva sublim, magic!
* Extraordinar!
Nici un actor din lume n-ar putea s-o spună cum o spune Sadoveanu! Ei bine, am ascultat asta și dimineață m-am dus imediat la TAROM, mi-am luat biletul și m-am întors. Am renunțat la alea două zile, dacă poți să înțelegi așa ceva! Am o boală, sunt legat ombilical de România! Și-am să-ți spun de ce. Nu pentru că am simțit asta sigur că am simțit , dar mi-a explicat în tinerețea mea un om pe care l-am adorat și care mi-a dat atenție, m-a luat ca pe un elev lângă el este vorba de Anton Dimitriu, maestru filosof, care a murit, săracu, destul de tânăr. Nu pot să uit șocul și revelația pe care le-am avut când Anton Dimitriu mi-a spus: "Hai să-ți spun ceva ce nu știe multă lume! Ai auzit tu de muntele Kogaion?". ...Nu... "Kogaionul este un centru geometric al lumii hiperboree. Dacă din vârful lui se duc raze care se sprijină tangent la toate formele de relief dimprejur, atunci vârfurile lor vor înțepa planul terestru după un contur, care este o hartă. Această hartă este tocmai harta României Mari, aceasta este adevărata și de puțini știuta «Terra Mirabilis», un pământ binecuvântat de Dumnezeu." Mi-a rămas asta... știi cum? Mi-am lipit-o, așa, aici, de frunte!...
* Mă uit la dumneavoastră și cred că e prima dată în viața mea când un interviu s-ar putea face singur, fără vreo întrebare pusă. Este suficient să mă uit la dumneavoastră și să vină răspunsurile! Trebuie să recunosc că nu mi s-a întâmplat niciodată asta! Și, apropo de România, parcă ne-am fi vorbit înainte. Când am fost plecat pentru prima dată din România, în 1993, la fel, după nici o săptămână, simțeam că nu mai pot să stau acolo...
Te chemau pietrele astea nenorocite!...
* Exact! Primul gest pe care am vrut să-l fac atunci când am aterizat a fost acela de a săruta pământul!
Extraordinar! Hai, dă mâna încoace, că mi-ai plăcut, m-ai uimit cu asta! Da... puțini au asta. Cei mai mulți ar pleca. Mă uit și la copiii noștri, că pleacă, nu mai simt legătura cu pământul României. E primul interviu pe care îl iau unui "monument" în viață, în carne și oase, și vă întreb cum trebuie să procedez, ce întrebări am voie și ce întrebări n-am voie să pun, dat fiind că în fața mea se află, așa cum vă spuneam, un "monument"? Și vedeți cum se scria acum 20 de ani despre dumneavoastră, că sunteți un "fenomen al naturii"? Cine iscălește?
* Valentin Lipatti.
Aaa, da, da!
* "Identic cu el însuși, asemenea fenomenelor naturii"...
Frumos! Dar n-am nici un merit. Asta e voia lui Dumnezeu și a părinților mei.
* Am voie să întreb orice?
Orice, sigur. Voiam să spun că am trăit foarte mult. Nu am numărat cu veacul, cu istoria nu stau prea bine, dar cred că cel puțin cinci sau șase regimuri am trecut în timpul ăsta. Fac pentru prima oară o mărturisire: la 90 de ani nu mai ocolești întrebările grele.
* Și nu-ți mai e teamă de răspunsuri!
Da. Vreau să mărturisesc că am fost necredincios regimurilor și întotdeauna credincios României.
* Superb spus!
N-am crezut nici în legionari, n-am fost nici cu ăla, nici cu ăla, n-am fost nici cu regimul regelui Carol, nici cu vremea comuniștilor, dar o să mă întrebi de ce am făcut...
* Nu v-am întrebat nimic!
Sunt unii care întreabă.
* Lăsați-i!
Era să aleg: vrei să faci ceva în viața asta? Dar ce știu eu să fac? Eu știu să fac doar teatru. Vrei să faci teatru? Ei, trebuie atunci să fii membru de partid, băiatule!... Cam așa era situația...
* Apropo de Dumnezeu, pentru că vorbeam la început, spuneți-ne despre legătura dumneavoastră cu Dumnezeu și felul în care ați crezut în Dumnezeu, apropo de îngeri, de fratele dumneavoastră.
M-am născut în Halta Galbeni, în Moldova, județul Bacău, în magazia de mărfuri a gării. Tata era numit acolo impiegat, căsuța aia de două camere, care era pentru el, nu era gata și atunci o perioadă am stat în magazia de mărfuri. Și-acolo m-am născut. A trebuit să mă ducă să mă boteze în satul care era la trei kilometri în deal, unde erau Primăria și Biserica. Nu mai știu cum se numea, emoția mă tulbură. Și m-au dus era 14 decembrie, era iarnă cu o sanie acolo sus, au rezolvat toate treburile, au făcut un chef, erau veseli, fericiți, mi-au aranjat în spate, acolo, pe niște paie să stau eu, iar ei s-au așezat pe o bancă, lângă cel care conducea sania. Și cântau. Mama avea o voce frumoasă, era grecoaică, venea din țara care a inventat teatrul, știa franțuzește... Mă rog... Despre tata am să-ți povestesc că era un tip nemaipomenit... Și, când au ajuns jos, s-au uitat în spate și copilul nu mai era...
* Dispăruse copilul pus în spate...
Da, îl pierduseră la o zdruncinătură. Căzusem în zăpadă. Bineînțeles că au venit imediat disperați... Dețin povestea de la unul dintre martorii care avea și el vreo sută de ani, acolo, la gară, când m-am dus să-mi schimb actul de naștere, pentru că nu mai aveam buletin... Când m-am dus, el mi-a spus: "Dumneata îți dai seama că puteau să te mănânce lupchii?". I-am spus: nu, domle!. "Cum nu?" Păi, să-ți spun eu o poveste. Ai auzit de Nicolae Iorga? "Cum să nu?!" Iorga trecea prin fața Palatului Regal, care era în mare reconstrucție, când s-a întâlnit cu un student de-al lui. Și în zidul ăla al palatului se puneau niște bucăți mari de piatră. Și în spatele lui Iorga, la doi metri, a căzut o piatră dintr-aia peste un țigan și l-a făcut praf. Și studentul a rămas uimit. I-a spus: "Domnule profesor, vă dați seama, două secunde... și cădea peste dumneavoastră!"... "Nu se putea, dragă, pentru că eu am de scris Istoria Românilor!", i-a răspuns Iorga. Așa și cu mine...
* Aveați de făcut teatru!
Oarecum. Deci, m-au găsit și m-au adus înapoi și... m-au crescut. Ei erau teribil de afectați de moartea fratelui meu dinainte. Tot Radu l-a chemat, a murit la trei luni.
* Ați fost patru copii?
Da. Primul, acest Radu, apoi eu. M-au botezat tot Radu, sunt de fapt o dublură a lui. L-au iubit atât de mult, încât au zis că, dacă vine tot un băiat, să-l cheme tot Radu... Sunt o dublură, dar o dublură fericită, după cum s-a arătat. Și alți trei, după mine. Întâmplarea a făcut că, povestind asta lui Andrei Pleșu, când a scris cartea aceea cu Îngerii, mi-a spus: "Aaa, atunci nu știi nimic. Păi fratele acela al tău este îngerul tău păzitor!". Și-atunci am avut așa o revelație și mi-am zis: "Doamne, Dumnezeule, tot ce mi se întâmplă de bine de la el vine, că doar n-am să fiu atât de tâmpit, încât să cred că Dumnezeu se ocupă numai de mine, și nu de toate miliardele de oameni!"... Și atunci am verificat lucrul ăsta zile și nopți, de-a lungul anilor... Fără fisură, el își făcea datoria întotdeauna. De-aia, zilele trecute, când am dat într-un blog de o poveste fabuloasă, tulburătoare, scrisă de domnul Sever Voinescu...
* O poveste care v-a confirmat încă o dată că fratele dumneavoastră, mort la 3 luni, a devenit îngerul dumneavoastră păzitor.
Da, îngerul meu. El zice așa, că într-o biserică de provincie, cam uitată de oameni, duminică dimineața nu a venit nimeni la Liturghie. Așa că slujba a fost oficiată doar de preoți și de cântăreț în fața celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuși, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoționantă încât cei doi l-au întrebat uimiți la sfârșit: "Părinte, de ce ați ținut să faceți o asemenea slujbă și o asemenea predică în biserica goală?". "Cum goală?", a replicat părintele. "Păi nu a venit nimeni!", au spus cântărețul și lumânărarul. "Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu ați ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteți vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deși ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile și, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuși vin. Când vine și omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri triști, care au cântat împreună cu mine atât de frumos și asta m-a stimulat." Și conchide acest minunat domn Sever Voinescu: "Ca unul care lipsește prea mult de la Liturghie, am fost întristat să aflu că absența mea cronicizată provoacă îngerului meu supărare, mai ales că îmi iubesc mult îngerul și am o relație foarte profundă cu el." Exact cazul meu! Nici eu nu mă duc, ca lumea, dar o să corectez și asta, cu timpul.
* Povestea e superbă!
S-o afle și alții, poate se mai creștinează lumea și se face mai cuminte. Pungașii, hoții, bandiții...
* N-o să vă întreb cum au trecut cei 90 de ani, cu toate că aș putea să vă întreb și asta. Dar vă întreb cum au trecut cei 20 de ani, de la 70 la 90?
N-am avut să văd cum, pentru că, să-ți spun sincer, nu prea am timp să stau. Să mă ierte Dumnezeu, dar duminica e o catastrofă pentru mine. Când văd totul pustiu, când văd că nimeni nu mișcă... o inactivitate totală, orașul moare "La Citta morta"... Sunt disperat. Îmi caut de lucru, fac ceva, inventez, mă duc... Nu pot să stau! Asta a fost toată nebunia mea: că n-am putut să stau!
* Și duminicile sunt triste!
Sunt triste. Și mai am ceva, că eu nu mi-am serbat ziua de naștere. Acum pot s-o spun, că acum n-am mai putut să stau, pentru că era o dată națională, ca să zic așa, și nu puteam s-o ascund... Dar, de obicei, de ziua mea mă căram din București undeva la munte, la mare.
* La mare, în decembrie?
Da, e plăcut!
* E plăcut, dar știam că sunt puțini care merg iarna la mare!
De aceea eu sunt pentru nonaniversări, adică, eu, de fapt, mă bucur în ziua în care am o bucurie mare pentru o realizare și-atunci am poftă să fac un chef, o petrecere. Nu-mi place să-mi ordonez calendarul când să mă bucur. A fost greu să accept asta. Am făcut și niște șmecherii. Am făcut prima aniversare pe 7, la Teatrul Național, unde am ținut o conferință. De fapt, aia a fost aniversarea, iar pe 14 am jucat, mi-am făcut treaba, adică am lucrat.
* Ați făcut și un spectacol duminică totuși, ca să nu fiți atât de trist, la Teatrul Național.
Da, duminica trecută, acela cu ziua. Apoi a fost al doilea spectacol, cu "Egoistul", piesa pe care am pus-o eu în scenă și care se bucură de un succes extraordinar. Lumea era în delir!
* Ce a însemnat succesul pentru dumneavoastră de-a lungul timpului?
Hrană, bucurie.
* Au fost și momente în care v-ați îndoit de el?
Sigur, au existat, cum să nu existe?
* Și momentele de îndoială cum au fost?
E bine să te pui din când în când, cum zic francezii "se mettre en question" , e bine să nu ți-o iei în cap, că, gata, de-acum înainte tot o să mergi pe un covor frumos și moale. Nu, nu, te mai trezești așa și te întrebi de ce s-a întâmplat asta, de ce n-ai fost atent, de ce n-ai ales bine piesa sau ai crezut prea mult în regizorul cutare sau cutare. Tot timpul trag învățăminte și din rele și din bune. Acum să-ți spun ceva despre cum am reușit eu în regimul ceaușist să fac Teatrul de Comedie, care, în al patrulea lui an de existență, a cucerit Europa. Cum? Cum a fost posibil acest miracol? Colegii mei din Occident mă socoteau un președinte muncitor, abil, eficient, carismatic. Faptul că, după cele două mandate îngăduite de Regulamentul Institutului Internațional de Teatru, ei au votat o "entorsă" la acel regulament, acordându-mi un al treilea mandat, și faptul că UNESCO m-a promovat co-președinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaționale de Teatru și Muzică au impresionat puternic oficialitățile din țară, încântate de rolul pe care îl juca România în viața teatrală mondială. Să nu uităm că ne aflam în ceea ce Raportul Tismăneanu numește "etapa relativei liberalizări".
* Ce se întâmpla? Războiul rece era în plin, rupseserăm toate legăturile cu Occidentul, în special pe cele culturale, dar erau obligați așa, măcar de fațadă, să nu se facă de râsul lumii, să adere la aceste institute mondiale. Nenorocirea este că eu, având cultură franceză, știam atât de bine tot ce se întâmplă acolo, eram atât de informat încât atunci când am venit în mijlocul lor am avut o revelație și am început să mă iubesc... mult de tot.
M-am pus atunci pe o muncă titanică și mi-am propus să nu pierd nici o ocazie ca să mă ridic în ochii lor. Una dintre ele a fost aceea a unui congres la Moscova, când eu, în calitatea mea, trebuia să decid dacă congresul respectiv poate avea loc sau nu. Pentru că era acolo o clauză strictă, aceea că, dacă nu primește pe cineva, un centru dintr-o anumită parte a lumii, Congresul se anulează. Eu știam că rușii nu-i vor primi pe israelieni, mai ales că asta se întâmpla și după "războiul de șase zile". Și-atunci m-am dus la Macovescu, care era ministru de Externe și care e mort acum, și i-am spus: "Am o situație foarte grea, trebuie să plec la Moscova, unde vom vota cu toții, acolo, tot comitetul, să interzicem Congresul de la Moscova. Și eu trebuie să votez pentru, că sunt președintele".
* Ce trebuia să interziceți?
Congresul, congresul de la Moscova. Și ce crezi că-mi spune Macovescu? "Ei, când vine votul, fă-te și tu că scapi ceva pe jos..." Se putea o mai mare tâmpenie? Atunci m-am înfuriat pe el.
* Dar în istoria noastră, a României, nu ne-am făcut de vreo câteva ori că scăpăm ceva pe jos?
Ha, ha, ha! Bunăăă! Bravooo!
* Și ce-ați făcut mai departe cu congresul ăla?
În calitate de președinte am purtat intense tratative cu reprezentanții Uniunii Sovietice pentru ca Israelul să ia parte la Congres, iar demersurile mele s-au încheiat cu succes. Îmi amintesc și azi de faptul că mi-am pus atunci în joc toată forța de seducție, folosind din plin umorul ori de câte ori mă loveam de tenacea rezistență a partenerilor mei de dialog. Cei doi reprezentanți ai Israelului veneau la mine și-mi spuneau: "Noi nu mai ieșim în oraș, pentru că umblă după noi o întreagă trupă... Nu putem să mergem nicăieri, ne e și frică să ne culcăm în hotel. Vă spunem sincer că ne e frică să nu pățim ceva noaptea". Și-atunci ce crezi c-am făcut, pentru că aveam un apartament... Hotelul ăla avea niște apartamente mari... I-am luat la mine. Eu am dormit alături, în altă cameră. Multe am mai făcut. Asta a fost una dintre ele. De aceea m-au ținut așa de mult în cinste și admirație.
Sursa : Jurnalul National
Genial citatul din titlu.
Radu Beligan este sinonim cu teatrul, pe care-l slujește și la cei 90 de ani ai săi. Într-un dialog "Verde-n față cu Marius Tucă", maestrul Radu Beligan a acceptat să-și dezvăluie secretele pentru cititorii Jurnalului Național.
Marius Tucă: Cât de importantă e bunătatea în lumea în care trăim? Ne poate ajuta să supraviețuim la atâta răutate?
Radu Beligan: Nenorocirea este că e atât de importantă, încât oamenii ar trebui să facă orice ca s-o poată căpăta, pentru că fără asta oamenii nu pot să ducă o viață adevărată. Asta pe care o duc ei nu e viață, mi-e și milă de ei!...
* Se chinuiesc?
Da, sunt niște oameni chinuiți.
* Cum vedeți că e lumea, domnule Beligan? Ce vrea ea? Că uneori nu o mai înțelegem deloc.
Am din când în când o speranță că ar veni cineva, un Mesia, care să aducă lumea asta la înțelegere, pentru că așa de divizată ca acum n-a fost niciodată. Am mare încredere în Barack Obama, mare! În ultimele două luni l-am urmărit zi de zi, parcă era fratele meu, să văd dacă învinge. E un băiat extraordinar, e unicat pe această lume. Dacă el încearcă și va putea să facă lumină nu numai în țara lui, ci peste tot...
* Credeți în oamenii providențiali? Iertați-mă, și eu cred asta, dar nu suntem cumva niște naivi?
Chiar dacă suntem naivi, e frumos că gândim așa.
* Care sunt mai frumoase, întâlnirile sau despărțirile?
Sunt disperat ori de câte ori trebuie să mă despart de cineva. Sunt disperat! Nu suport asta, nu știu cum să fac să evit despărțirile. Când trebuie să conduc pe cineva la avion, dintre cei dragi, pentru mine e chinul dracului! Prefer să nu mă duc, le spun să nu se supere, dar, pentru mine, momentul ăla e prea dur, în ultima secundă, când el trece în partea cealaltă... Prefer să ne depărțim aici, la mine.
* Mie cele mai dureroase mi se par despărțirile din gară, mai ales din gările mici.
Da, așa e, câtă dreptate ai!
* Eu încă păstrez amintirea și suferința despărțirilor din gara orașului în care m-am născut. La un moment dat îmi era teamă de gară tocmai din cauza despărțirilor, de momentul în care conduceam pe cineva la gară... Deci, sunt mai frumoase întâlnirile?
Da, sigur!
* Există mirosuri din copilărie care v-au urmărit prin viață, care vă aduc aminte de ceva? Mirosul de pâine, de pildă?
Da, mi-aduc aminte de cozonacii pe care îi făcea mama, cum se fac de sărbători... Nu ieșeam din bucătărie cât era ea acolo. Stăteam și mă uitam la ea ce face și cum face. Cozonacii, în Moldova, pe vremea aia... Cum putea trăi un funcționar cu patru copii? Avea o vacă și niște găini. Da cum putea trăi ca să-și permită să facă o masă dintr-asta, plină cu cozonaci, care ieșeau din cuptor încă o dată pe-atât, făcuți cu câte 20 de ouă... Era ceva uluitor! S-a dus lumea aceea. Aseară mi-a zis cineva cu care am luat masa, că a găsit niște cozonaci... Aș, o pâine, acolo, nenorocită!... Nimic, nimic... Deci, astea sunt amintirile mele, mirosul ăla de cozonac, de-acolo...
* Știți ce mă fascinează cel mai mult la dumneavoastră, în afară de ceea ce v-am spus? Cum ați putut trece dintr-o lume într-alta. Asta mi se pare mai ceva decât faptul că ați trăit 90 de ani, deși este și ăsta un lucru extraordinar.
Puterea de a te adapta...
* Puterea de a trece, în suflet, dintr-o lume într-alta, asta mi se pare cel mai greu. Sunt mulți care au apus o dată cu o lume pe care au trăit-o ei și au simțit-o cel mai bine.
Eu am avut tot timpul conștiința că am o misiune de îndeplinit. Asta a fost, teatrul a fost viața mea! Nu știu, un tânăr de-acum a spus: "Radu Beligan = Teatru"... Asta e! Și, să-ți spun sincer, nu pot să am nici dușmănii definitive. Mi-e imposibil. Comuniștii erau niște oameni insuportabili, dar nu puteam să-i înjur pe toți. Noi eram oameni cumsecade, drăguți, omenoși...
* Vă mai întoarceți la perioada aceea, să explicați, pentru că simt că ați suferit foarte mult, vi s-a făcut o mare nedreptate după 90. Ați încercat să explicați asta, tocmai pentru că...
A fost totuși o ocazie superbă, de a măsura până unde merge ingratitudinea umană. Pentru că nu bietul Pleșu, care mă iubește și m-a iubit întotdeauna, nu el m-a dat afară venind ministru, ci colegii pe care i-am hrănit și i-am ferit în perioada aia de multe, multe...
* Cunosc multe cazuri în care oamenii importanți au fost trădați, dați afară de cei care au fost colegii lor, subalternii lor, în echipa lor. Ce se întâmplă cu noi, pentru că asta mi se pare o chestie îngrozitoare pentru caracterele din România? Sunt foarte mulți cei cărora li s-a întâmplat o nedreptate de genul ăsta. Dumneavoastră ați fost toată viața un învingător. Vă referiți la perioada aceea, pentru că, fiind un învingător, nu puteți crede că ați fost înfrânt din nimic, pentru că, dacă dumneavoastră considerați înfrângere ce s-a întâmplat după 89 imediat, eu nu o consider așa.
Păi, nu, nu este o înfrângere. Eu eram conștient de valoarea mea!
* Da, dar părea o înfrângere!
Asta în plan terestru, pentru faptul că aveam o familie de hrănit, sigur că era o lovitură mortală, dar eu știam că fără mine n-o să se facă teatrul.
* De unde atâta ingratitudine? De ce tocmai de la aceia care au stat și au învățat de la dumneavoastră?
Micimea sufletească a unora! Oamenii sunt geloși... Uneori, puterea de a admira dispare.
* Superb spus! Există vorba aceea că "povara recunoștinței este mult mai grea decât povara urii".
Foarte adevărat, foarte adânc, așa este! Omul e încrâncenat când e dator să-ți mulțumească.
* Așa este, și de multe ori nu ne dăm seama de chestia asta, că se întâmplă chiar cu oamenii de lângă noi, cei mai apropiați și în care credem cel mai mult. La un moment dat ne văd ca pe o povară, nu ca pe un ajutor. Am înțeles că teatrul a fost rațiunea dumneavoastră de a fi și, practic, v-a ajutat să supraviețuiți.
De fapt, n-a fost vocație, a fost intoxicație!
* Intoxicație, sună frumos! Spuneți-mi care a fost spiritul cu care ați trăit 90 de ani, ce spirit a locuit în dumneavoastră atât timp?
Practic, o insațiabilă curiozitate. Insațiabilă. Eu nu pot, eu mă trezesc dimineața și trebuie să știu ce se întâmplă în lume astăzi și mă duc la computer. Aflu imediat veștile importante din toată lumea, pe urmă ce premiere au avut loc. Știu tot din toată lumea, sunt informat.
* Incredibil!
E foarte important lucrul ăsta, să fii la curent cu toate.
Și, pe urmă, a fi la curent nu înseamnă a copia... I-am spus domnului Tatulici, când m-a chemat să-mi dea un premiu sau așa ceva, că a făcut o mare măgărie că a cumpărat patentul ăla de la englezi. Pentru că eu, care îi ador pe englezi am mulți prieteni acolo, e un mare popor , când am văzut că au inventat chestia asta și că cei zece mari oameni ai Angliei sună așa, de pildă: "Pe locul șase e fotbalistul Beckham și pe locul opt, Shakespeare...", din momentul ăla să nu-i mai văd în ochi!... Așa și voi, aici. La început l-au făcut cu public, fără să fie așa, un "sobor" dăsta, de oameni pricepuți, care să spună că ăsta e bun, ăsta nu... Și eu eram pe locul 26 și Victor Rebengiuc, pe 27... Bucuros de vecinătate!... Pe urmă și-au dat seama și l-au făcut cu specialiști.
* Dar acum s-au întors iarăși la forma aia păcătoasă.
Da. Mi-a spus că-mi dă niște bani, dar nu mi-a dat. I-am dat telefon și i-am spus: "Să știi că te spun lu Tucă!"... Mi-a zis: "Stați, stați, că vi-i dau pe 23 decembrie (2008)!" În ce dată suntem astăzi?
* Mihai e clientul nostru. Încercăm să ne ocupăm de el, trebuie să ne ocupăm să-i facem reeducarea acum, pentru că el n-a avut parte la timp de reeducare, și-atunci trebuie să i-o facem acum!
Ce umani sunteți!
* Dar, revenind la curiozitatea dumneavoastră, mi-ați răspuns atât de simplu și frumos, apropo de spiritul care a locuit în dumneavoastră și care v-a făcut să ajungeți la 90 de ani, legătura spiritului cu ceea ce numiți dumneavoastră curiozitate este extraordinară. V-am sunat zilele trecute și auzeam televizorul. Vă uitați când se certau ăștia cu Guvernul, pe cine să pună, cum să pună. Urmăriți tot.
Tot, vreau să știu tot ce se-ntâmplă, sigur. Asta n-ar fi nimic, dar înainte era un chin, pentru că nu aveai de unde să iei informații. Atunci inventam toate lucrurile închipuite și neînchipuite, fel de fel. Am trimis bani și-n plic, deși nu era permis, am făcut fel de fel de chestii ca să am cărți, piese noi, fel de fel. Dar acum sunt un răsplătit. Am comenzi, am o listă de librării virtuale și cum aflu ceva citesc cronicile, fac comanda imediat și în două zile am primit cartea.
* Cui îi rămân cărțile? Cine le mai citește după dumneavoastră?
Eeei! Copiii mei vor avea grijă de ele.
* Vor avea grijă și le vor citi. Ce-au însemnat copiii pentru dumneavoastră?
Aici nu pot să mă laud, pentru că am fost un tată prost. N-am avut timp să mă ocup de ei. Meseria asta e atât de acaparatoare, zi și noapte, că n-am putut avea grijă de ei cât aș fi vrut. Sigur că îi ador, că le-am făcut toate poftele din lume, că i-am plimbat, i-am dus, dar asta nu e de ajuns. Nu e de ajuns. Aici pot să spun că e o neîmplinire gravă a vieții mele.
* Dar femeile ce-au fost? Sau ce sunt femeile? Ce-au fost pentru dumneavoastră și ce credeți că sunt? Merită și ele o definiție!
Am avut, într-adevăr, norocul să fie niște tovarășe de drum foarte bune, ajutătoare, bune, bune. Două dintre ele au murit, una m-a abandonat, dar sunt prieten și acum cu cea care m-a abandonat, foarte bun.
* Dar prietenii? Aveți prieteni mulți?
Aici n-aș putea spune că am avut noroc. Nu, pentru că nu știu dacă pot să-i număr...
* Pe degetele de la o mână?
Da, adică, prieteni în sensul ăsta, că, dacă îl scoli la 3 noaptea, vine. Nu, ăștia s-au rărit!
* Credeți că poate exista prietenie la distanță chiar dacă nu te vezi în fiecare zi, chiar dacă nu vorbești în fiecare zi?
Da. Eu cred că da, cu oamenii care într-adevăr au valoare eu întrețin prietenia asta. Mai ales afară am prieteni dintr-ăștia.
* Spuneți-ne un eveniment din istoria României la care ați fi vrut să participați. Un eveniment la care ați fi vrut să fiți. Sau un eveniment de orice fel, un spectacol de teatru grandios, de pildă, unde ați fi vrut să fiți, dar n-ați putut să fiți din diferite motive, fie că nu erați născut, fie că nu puteați... Eu aș fi vrut să fiu la 1 decembrie în piața aia...
Da, cred, era frumos! Oamenii ăia nu mai există!
* Unde v-ați fi dorit să vă aflați într-un anumit moment al istoriei?
Nu mi-aș fi dorit să mă aflu altcândva și altundeva decât acolo unde m-a așezat soarta. Întâmplător, n-au fost vremuri bune. Sunt mai bune azi? Nu știu ce să spun decât că soarta mea a fost să trăiesc și să mor aici, în TERRA MIRABILIS, un pământ binecuvântat de Dumnezeu, unde am fost, cu bune și cu rele, un om fericit.
* De multe ori trăim niște momente foarte importante pentru noi, pentru fiecare, și ne dăm seama mult mai târziu cât de importante au fost ele.
Am văzut zilele trecute, întâmplător, filmul "Horia", unde am un rol frumos, dar vreau să spun că pe vremea aceea se făceau filme mult mai bune decât acum, categoric, și mă gândeam că oameni ca Horia nu mai pot exista. Nu mai există și cred că s-a stins pentru totdeauna sămânța lor. Ei sunt într-o categorie care depășește umanul. Sunt supraoameni. Mă uitam la acel disident care a fost persecutat de comuniști și bătut și a venit și i-a refuzat diploma... Mulți erau indignați. El era supărat pe noi și a spus că noi, în timpul comuniștilor, de frică am tăcut, iar el a făcut... I-am spus că e atât de simplă treaba, că noi suntem niște oameni sub vremi, iar el este un adevărat supraom.
* Care este cea mai frumoasă meserie din lume?
Învățător la țară.
* Nu întâmplător v-am pus această întrebare, pentru că, după cum cred eu, este cea pe care ați făcut-o dumneavoastră.
Ei, mi-a fost rușine să spun așa ceva!
* Meseria asta a fost făcută pentru dumneavoastră, așa cum a fost făcută pentru câțiva aleși. Cred că meseria, așa cum se spune uneori, v-a ales pe dumneavoastră. Eu spun mai mult, că, dacă meseria asta a fost făcută pentru cineva, a fost făcută și pentru dumneavoastră.
Cred că ai dreptate, pentru că eu, în tot ce fac, în tot ce face un om în cursul zilei, pe dedesubt curge ceva care nu se întrerupe.
* Curge rolul acela veșnic, care duce spre dumneavoastră. Ce fel de actor este Radu Beligan?
De exemplu, odată la Bacău, când eram în "exil" acolo, s-a ținut o conferință. Nu știu în ce împrejurare, Pleșu a ținut un speech și a spus că Radu Beligan, care este cel mai în vârstă actor din România, este și cel mai modern. Mie mi s-a părut că e un compliment frumos, dar, în această luptă stupidă între clasicism și modernitate și toate evoluțiile astea sterile pe care le are teatrul românesc, cred că există o singură modalitate de a face teatru fără riscul de a fi demodat sau învechit: aceea care pune degetul pe carnea vie a vieții. Adică tot ce e adevăr nu se va demoda niciodată. Or, eu caut să fiu adevărat în tot ce fac, nu să fac ce e la modă și, probabil, poate că și de-asta rezist.
* Uitați ce scria în articolul din 1988, despre care vă aminteam, apropo despre ce fel de actor este Radu Beligan: "Actorul care va juca rațional, prin studierea naturii umane, prin imitația constantă a unui model ideal, plăsmuit din imaginație sau din memorie, va fi unul și același la toate reprezentațiile, întotdeauna perfect egal, totul a fost măsurat, combinat, învățat, ordonat în capul său, în declamația sa nu există nici monotonie, nici disonanță. Mi se pare neîndoios că Radu Beligan răspunde de minune acestei tipologii și preferinței lui Diderot, pentru actorul tutelat de forța atotputernică a rațiunii. Nimic din ceea ce ne-a dăruit până acum n-a fost fructul hazardului și al improvizațiilor necoapte, fie că este vorba de Caragiale sau de Cehov, de Gogol sau de Goldoni, de Mihail Sebastian sau de Camil Petrescu, Radu Beligan este, cum se spune, «de-acolo», și această impresie persistentă, pe care ne-o lasă fiecare dintre interpretările sale, este rodul unui laborios travaliu de conceptualizare și cizelare a personajelor cărora el le dă viață. Actorul posedă, de altfel, toate însușirile care să-i permită exercițiul salutar prin care filosoful francez îl preconizează ca pe o condiție indispensabilă a reușitei actoricești: o inteligență vie și iscoditoare, bazată pe o putere de discernământ și analiză ieșite din comun, o mare cultură, o mare sensibilitate controlată, umor, și ironie, și luciditate, contemplarea propriilor creații, o pasiune neistovită pentru teatru, în sfârșit și, mai presus de orice, un mare talent".
Îmi vine să mă închin. Extraordinar!
* Care mai este condiția actorului în ziua de astăzi?
Eu câștig mai puțin, mai modest, dar nu fac porcării. Eu am avut puterea să rezist la bani.
* Dar condiția, în general, a actorilor tineri?
Proastă. Nu mai muncesc. N-au școală, n-au profesori, nu mai vor să-nvețe, pentru că televiziunea îi atrage fără să aibă vreo calitate, nu-i controlează, nici nu-mi vine să mai vorbesc despre asta.
* Care este rolul pe care l-ați dorit și nu l-ați avut niciodată?
Păi am avut ocazia să-l joc și pe Hamlet să fim serioși, toată lumea vrea să-l joace pe Hamlet, de ce să nu recunosc, deși e un loc comun , dar eu am vrut pe bune și am studiat foarte serios. Și, când am venit la direcția Teatrului Național, primul rol pe care l-am jucat a fost în "Cui i-e frică de Virginia Woolf?". Și-a venit a doua zi la mine Alexandru Finți, care făcuse spectacole foarte bune, ca "Oameni și șoareci" sau "Idiotul", și mi-a zis: "Te-am văzut aseară și trebuie neapărat să joci Hamlet și te văd și cu un sweather negru, col roulè, ochelari...". M-a sedus grozav ideea. Pe urmă am stat și m-am gândit: ce vor spune toți leii ăștia bătrâni despre mine, că am venit să-mi fac roluri... Și-am renunțat, deși era propunerea altuia și cred că făceam ceva interesant.
* Cum se îmbătrânește frumos, domnule Beligan? Există un fel de-a fi ca să îmbătrânești frumos?
În primul rând vine din interior. Pe urmă sunt și niște rețete fizice, ca să zic așa: să mănânci cumpătat, să nu pierzi nopțile, să nu bei peste măsură. Asta e o meserie care cere o disciplină extraordinară. Trebuie să-ți reziste celula, cum zicea Maiorescu. Asta e o meserie grea, grea de tot, pentru că e singura artă în care făptuitorul este și instrumentul. Pictorul are șevaletul, altul are vioara... Eu am trupul meu, instrumentul meu și, dacă nu sună ca un Stradivarius, mai bine să nu sune deloc.
* Spuneți-ne câteva cuvinte despre români și România, pentru că ați început interviul spunând cât de mult iubiți România, că sunteți legat ombilical de pământul ăsta numit România. Cum vedeți românul, traversând aproape un secol?
S-a schimbat mult și, din păcate, s-a schimbat nu chiar de jos, de la talpă. Nu știu, nu sunt specialist, dar s-a alterat sufletește, moralmente. A fost tot timpul sub opresiunea cuiva. Cum poți să-l judeci dacă a trăit întodeauna încălecat, chinuit?!
* Dacă ați putea să reinventați lumea, cum ați face-o? Ar fi lumea pe care mi-o descriați la începutul interviului de la Iași, lumea aceea cu orchestră, bucurându-se de un cozonac bun, lumea aceea cu fanfară, lumea aceea în care amintirea cea mai importantă era legată de sărăcie, dar avea și frumusețe, și... o pâine sau un kilogram de prune?
Cred că ar fi un mare pas înainte dacă valorile adevărate ar fi recunoscute și puse la locul lor. Nu pot să cred că nu există în România actuală niște oameni care să corespundă marilor oameni care au făcut România cea frumoasă. Sunt și acum, dar ei sunt ascunși pe după copaci, pe după case, pe nu știu unde... Trebuie găsiți și puși acolo, în frunte.
* Citiți-ne ceva din testamentul dumneavoastră!
Din testamentul meu?
* La figurat, bineînțeles. În testamentul dumneavoastră, amintirile sunt cele mai frumoase? Ce le lăsați urmașilor, urmașilor urmașilor dumneavoastră? Ce le-ați lăsa, pentru că ei au ce să aleagă din toată viața dumneavoastră, dar dumneavoastră ce-ați lăsa în primul rând? Ce-ați scrie, în primul rând, într-un testament al vieții vieții dumneavoastră extraordinare?
Sunteți o fire iremediabil poetică, domnule Tucă, dacă dați prozaicului cuvânt "testament" o lumină emoționantă.
O urnă funerară nu lasă mesaje. Celor care au vrut ceva de la mine am avut grijă să le insuflu, de-a lungul vieții, dragostea pentru România cea curată și nobilă, care a dat marile spirite și pe marii ei ziditori. Și să muncească, împotriva tuturor greutăților, cu inteligență și viclenie, dacă e nevoie pentru strălucirea ei.
Sursa : Jurnalul National
Marius Tucă: Cât de importantă e bunătatea în lumea în care trăim? Ne poate ajuta să supraviețuim la atâta răutate?
Radu Beligan: Nenorocirea este că e atât de importantă, încât oamenii ar trebui să facă orice ca s-o poată căpăta, pentru că fără asta oamenii nu pot să ducă o viață adevărată. Asta pe care o duc ei nu e viață, mi-e și milă de ei!...
* Se chinuiesc?
Da, sunt niște oameni chinuiți.
* Cum vedeți că e lumea, domnule Beligan? Ce vrea ea? Că uneori nu o mai înțelegem deloc.
Am din când în când o speranță că ar veni cineva, un Mesia, care să aducă lumea asta la înțelegere, pentru că așa de divizată ca acum n-a fost niciodată. Am mare încredere în Barack Obama, mare! În ultimele două luni l-am urmărit zi de zi, parcă era fratele meu, să văd dacă învinge. E un băiat extraordinar, e unicat pe această lume. Dacă el încearcă și va putea să facă lumină nu numai în țara lui, ci peste tot...
* Credeți în oamenii providențiali? Iertați-mă, și eu cred asta, dar nu suntem cumva niște naivi?
Chiar dacă suntem naivi, e frumos că gândim așa.
* Care sunt mai frumoase, întâlnirile sau despărțirile?
Sunt disperat ori de câte ori trebuie să mă despart de cineva. Sunt disperat! Nu suport asta, nu știu cum să fac să evit despărțirile. Când trebuie să conduc pe cineva la avion, dintre cei dragi, pentru mine e chinul dracului! Prefer să nu mă duc, le spun să nu se supere, dar, pentru mine, momentul ăla e prea dur, în ultima secundă, când el trece în partea cealaltă... Prefer să ne depărțim aici, la mine.
* Mie cele mai dureroase mi se par despărțirile din gară, mai ales din gările mici.
Da, așa e, câtă dreptate ai!
* Eu încă păstrez amintirea și suferința despărțirilor din gara orașului în care m-am născut. La un moment dat îmi era teamă de gară tocmai din cauza despărțirilor, de momentul în care conduceam pe cineva la gară... Deci, sunt mai frumoase întâlnirile?
Da, sigur!
* Există mirosuri din copilărie care v-au urmărit prin viață, care vă aduc aminte de ceva? Mirosul de pâine, de pildă?
Da, mi-aduc aminte de cozonacii pe care îi făcea mama, cum se fac de sărbători... Nu ieșeam din bucătărie cât era ea acolo. Stăteam și mă uitam la ea ce face și cum face. Cozonacii, în Moldova, pe vremea aia... Cum putea trăi un funcționar cu patru copii? Avea o vacă și niște găini. Da cum putea trăi ca să-și permită să facă o masă dintr-asta, plină cu cozonaci, care ieșeau din cuptor încă o dată pe-atât, făcuți cu câte 20 de ouă... Era ceva uluitor! S-a dus lumea aceea. Aseară mi-a zis cineva cu care am luat masa, că a găsit niște cozonaci... Aș, o pâine, acolo, nenorocită!... Nimic, nimic... Deci, astea sunt amintirile mele, mirosul ăla de cozonac, de-acolo...
* Știți ce mă fascinează cel mai mult la dumneavoastră, în afară de ceea ce v-am spus? Cum ați putut trece dintr-o lume într-alta. Asta mi se pare mai ceva decât faptul că ați trăit 90 de ani, deși este și ăsta un lucru extraordinar.
Puterea de a te adapta...
* Puterea de a trece, în suflet, dintr-o lume într-alta, asta mi se pare cel mai greu. Sunt mulți care au apus o dată cu o lume pe care au trăit-o ei și au simțit-o cel mai bine.
Eu am avut tot timpul conștiința că am o misiune de îndeplinit. Asta a fost, teatrul a fost viața mea! Nu știu, un tânăr de-acum a spus: "Radu Beligan = Teatru"... Asta e! Și, să-ți spun sincer, nu pot să am nici dușmănii definitive. Mi-e imposibil. Comuniștii erau niște oameni insuportabili, dar nu puteam să-i înjur pe toți. Noi eram oameni cumsecade, drăguți, omenoși...
* Vă mai întoarceți la perioada aceea, să explicați, pentru că simt că ați suferit foarte mult, vi s-a făcut o mare nedreptate după 90. Ați încercat să explicați asta, tocmai pentru că...
A fost totuși o ocazie superbă, de a măsura până unde merge ingratitudinea umană. Pentru că nu bietul Pleșu, care mă iubește și m-a iubit întotdeauna, nu el m-a dat afară venind ministru, ci colegii pe care i-am hrănit și i-am ferit în perioada aia de multe, multe...
* Cunosc multe cazuri în care oamenii importanți au fost trădați, dați afară de cei care au fost colegii lor, subalternii lor, în echipa lor. Ce se întâmplă cu noi, pentru că asta mi se pare o chestie îngrozitoare pentru caracterele din România? Sunt foarte mulți cei cărora li s-a întâmplat o nedreptate de genul ăsta. Dumneavoastră ați fost toată viața un învingător. Vă referiți la perioada aceea, pentru că, fiind un învingător, nu puteți crede că ați fost înfrânt din nimic, pentru că, dacă dumneavoastră considerați înfrângere ce s-a întâmplat după 89 imediat, eu nu o consider așa.
Păi, nu, nu este o înfrângere. Eu eram conștient de valoarea mea!
* Da, dar părea o înfrângere!
Asta în plan terestru, pentru faptul că aveam o familie de hrănit, sigur că era o lovitură mortală, dar eu știam că fără mine n-o să se facă teatrul.
* De unde atâta ingratitudine? De ce tocmai de la aceia care au stat și au învățat de la dumneavoastră?
Micimea sufletească a unora! Oamenii sunt geloși... Uneori, puterea de a admira dispare.
* Superb spus! Există vorba aceea că "povara recunoștinței este mult mai grea decât povara urii".
Foarte adevărat, foarte adânc, așa este! Omul e încrâncenat când e dator să-ți mulțumească.
* Așa este, și de multe ori nu ne dăm seama de chestia asta, că se întâmplă chiar cu oamenii de lângă noi, cei mai apropiați și în care credem cel mai mult. La un moment dat ne văd ca pe o povară, nu ca pe un ajutor. Am înțeles că teatrul a fost rațiunea dumneavoastră de a fi și, practic, v-a ajutat să supraviețuiți.
De fapt, n-a fost vocație, a fost intoxicație!
* Intoxicație, sună frumos! Spuneți-mi care a fost spiritul cu care ați trăit 90 de ani, ce spirit a locuit în dumneavoastră atât timp?
Practic, o insațiabilă curiozitate. Insațiabilă. Eu nu pot, eu mă trezesc dimineața și trebuie să știu ce se întâmplă în lume astăzi și mă duc la computer. Aflu imediat veștile importante din toată lumea, pe urmă ce premiere au avut loc. Știu tot din toată lumea, sunt informat.
* Incredibil!
E foarte important lucrul ăsta, să fii la curent cu toate.
Și, pe urmă, a fi la curent nu înseamnă a copia... I-am spus domnului Tatulici, când m-a chemat să-mi dea un premiu sau așa ceva, că a făcut o mare măgărie că a cumpărat patentul ăla de la englezi. Pentru că eu, care îi ador pe englezi am mulți prieteni acolo, e un mare popor , când am văzut că au inventat chestia asta și că cei zece mari oameni ai Angliei sună așa, de pildă: "Pe locul șase e fotbalistul Beckham și pe locul opt, Shakespeare...", din momentul ăla să nu-i mai văd în ochi!... Așa și voi, aici. La început l-au făcut cu public, fără să fie așa, un "sobor" dăsta, de oameni pricepuți, care să spună că ăsta e bun, ăsta nu... Și eu eram pe locul 26 și Victor Rebengiuc, pe 27... Bucuros de vecinătate!... Pe urmă și-au dat seama și l-au făcut cu specialiști.
* Dar acum s-au întors iarăși la forma aia păcătoasă.
Da. Mi-a spus că-mi dă niște bani, dar nu mi-a dat. I-am dat telefon și i-am spus: "Să știi că te spun lu Tucă!"... Mi-a zis: "Stați, stați, că vi-i dau pe 23 decembrie (2008)!" În ce dată suntem astăzi?
* Mihai e clientul nostru. Încercăm să ne ocupăm de el, trebuie să ne ocupăm să-i facem reeducarea acum, pentru că el n-a avut parte la timp de reeducare, și-atunci trebuie să i-o facem acum!
Ce umani sunteți!
* Dar, revenind la curiozitatea dumneavoastră, mi-ați răspuns atât de simplu și frumos, apropo de spiritul care a locuit în dumneavoastră și care v-a făcut să ajungeți la 90 de ani, legătura spiritului cu ceea ce numiți dumneavoastră curiozitate este extraordinară. V-am sunat zilele trecute și auzeam televizorul. Vă uitați când se certau ăștia cu Guvernul, pe cine să pună, cum să pună. Urmăriți tot.
Tot, vreau să știu tot ce se-ntâmplă, sigur. Asta n-ar fi nimic, dar înainte era un chin, pentru că nu aveai de unde să iei informații. Atunci inventam toate lucrurile închipuite și neînchipuite, fel de fel. Am trimis bani și-n plic, deși nu era permis, am făcut fel de fel de chestii ca să am cărți, piese noi, fel de fel. Dar acum sunt un răsplătit. Am comenzi, am o listă de librării virtuale și cum aflu ceva citesc cronicile, fac comanda imediat și în două zile am primit cartea.
* Cui îi rămân cărțile? Cine le mai citește după dumneavoastră?
Eeei! Copiii mei vor avea grijă de ele.
* Vor avea grijă și le vor citi. Ce-au însemnat copiii pentru dumneavoastră?
Aici nu pot să mă laud, pentru că am fost un tată prost. N-am avut timp să mă ocup de ei. Meseria asta e atât de acaparatoare, zi și noapte, că n-am putut avea grijă de ei cât aș fi vrut. Sigur că îi ador, că le-am făcut toate poftele din lume, că i-am plimbat, i-am dus, dar asta nu e de ajuns. Nu e de ajuns. Aici pot să spun că e o neîmplinire gravă a vieții mele.
* Dar femeile ce-au fost? Sau ce sunt femeile? Ce-au fost pentru dumneavoastră și ce credeți că sunt? Merită și ele o definiție!
Am avut, într-adevăr, norocul să fie niște tovarășe de drum foarte bune, ajutătoare, bune, bune. Două dintre ele au murit, una m-a abandonat, dar sunt prieten și acum cu cea care m-a abandonat, foarte bun.
* Dar prietenii? Aveți prieteni mulți?
Aici n-aș putea spune că am avut noroc. Nu, pentru că nu știu dacă pot să-i număr...
* Pe degetele de la o mână?
Da, adică, prieteni în sensul ăsta, că, dacă îl scoli la 3 noaptea, vine. Nu, ăștia s-au rărit!
* Credeți că poate exista prietenie la distanță chiar dacă nu te vezi în fiecare zi, chiar dacă nu vorbești în fiecare zi?
Da. Eu cred că da, cu oamenii care într-adevăr au valoare eu întrețin prietenia asta. Mai ales afară am prieteni dintr-ăștia.
* Spuneți-ne un eveniment din istoria României la care ați fi vrut să participați. Un eveniment la care ați fi vrut să fiți. Sau un eveniment de orice fel, un spectacol de teatru grandios, de pildă, unde ați fi vrut să fiți, dar n-ați putut să fiți din diferite motive, fie că nu erați născut, fie că nu puteați... Eu aș fi vrut să fiu la 1 decembrie în piața aia...
Da, cred, era frumos! Oamenii ăia nu mai există!
* Unde v-ați fi dorit să vă aflați într-un anumit moment al istoriei?
Nu mi-aș fi dorit să mă aflu altcândva și altundeva decât acolo unde m-a așezat soarta. Întâmplător, n-au fost vremuri bune. Sunt mai bune azi? Nu știu ce să spun decât că soarta mea a fost să trăiesc și să mor aici, în TERRA MIRABILIS, un pământ binecuvântat de Dumnezeu, unde am fost, cu bune și cu rele, un om fericit.
* De multe ori trăim niște momente foarte importante pentru noi, pentru fiecare, și ne dăm seama mult mai târziu cât de importante au fost ele.
Am văzut zilele trecute, întâmplător, filmul "Horia", unde am un rol frumos, dar vreau să spun că pe vremea aceea se făceau filme mult mai bune decât acum, categoric, și mă gândeam că oameni ca Horia nu mai pot exista. Nu mai există și cred că s-a stins pentru totdeauna sămânța lor. Ei sunt într-o categorie care depășește umanul. Sunt supraoameni. Mă uitam la acel disident care a fost persecutat de comuniști și bătut și a venit și i-a refuzat diploma... Mulți erau indignați. El era supărat pe noi și a spus că noi, în timpul comuniștilor, de frică am tăcut, iar el a făcut... I-am spus că e atât de simplă treaba, că noi suntem niște oameni sub vremi, iar el este un adevărat supraom.
* Care este cea mai frumoasă meserie din lume?
Învățător la țară.
* Nu întâmplător v-am pus această întrebare, pentru că, după cum cred eu, este cea pe care ați făcut-o dumneavoastră.
Ei, mi-a fost rușine să spun așa ceva!
* Meseria asta a fost făcută pentru dumneavoastră, așa cum a fost făcută pentru câțiva aleși. Cred că meseria, așa cum se spune uneori, v-a ales pe dumneavoastră. Eu spun mai mult, că, dacă meseria asta a fost făcută pentru cineva, a fost făcută și pentru dumneavoastră.
Cred că ai dreptate, pentru că eu, în tot ce fac, în tot ce face un om în cursul zilei, pe dedesubt curge ceva care nu se întrerupe.
* Curge rolul acela veșnic, care duce spre dumneavoastră. Ce fel de actor este Radu Beligan?
De exemplu, odată la Bacău, când eram în "exil" acolo, s-a ținut o conferință. Nu știu în ce împrejurare, Pleșu a ținut un speech și a spus că Radu Beligan, care este cel mai în vârstă actor din România, este și cel mai modern. Mie mi s-a părut că e un compliment frumos, dar, în această luptă stupidă între clasicism și modernitate și toate evoluțiile astea sterile pe care le are teatrul românesc, cred că există o singură modalitate de a face teatru fără riscul de a fi demodat sau învechit: aceea care pune degetul pe carnea vie a vieții. Adică tot ce e adevăr nu se va demoda niciodată. Or, eu caut să fiu adevărat în tot ce fac, nu să fac ce e la modă și, probabil, poate că și de-asta rezist.
* Uitați ce scria în articolul din 1988, despre care vă aminteam, apropo despre ce fel de actor este Radu Beligan: "Actorul care va juca rațional, prin studierea naturii umane, prin imitația constantă a unui model ideal, plăsmuit din imaginație sau din memorie, va fi unul și același la toate reprezentațiile, întotdeauna perfect egal, totul a fost măsurat, combinat, învățat, ordonat în capul său, în declamația sa nu există nici monotonie, nici disonanță. Mi se pare neîndoios că Radu Beligan răspunde de minune acestei tipologii și preferinței lui Diderot, pentru actorul tutelat de forța atotputernică a rațiunii. Nimic din ceea ce ne-a dăruit până acum n-a fost fructul hazardului și al improvizațiilor necoapte, fie că este vorba de Caragiale sau de Cehov, de Gogol sau de Goldoni, de Mihail Sebastian sau de Camil Petrescu, Radu Beligan este, cum se spune, «de-acolo», și această impresie persistentă, pe care ne-o lasă fiecare dintre interpretările sale, este rodul unui laborios travaliu de conceptualizare și cizelare a personajelor cărora el le dă viață. Actorul posedă, de altfel, toate însușirile care să-i permită exercițiul salutar prin care filosoful francez îl preconizează ca pe o condiție indispensabilă a reușitei actoricești: o inteligență vie și iscoditoare, bazată pe o putere de discernământ și analiză ieșite din comun, o mare cultură, o mare sensibilitate controlată, umor, și ironie, și luciditate, contemplarea propriilor creații, o pasiune neistovită pentru teatru, în sfârșit și, mai presus de orice, un mare talent".
Îmi vine să mă închin. Extraordinar!
* Care mai este condiția actorului în ziua de astăzi?
Eu câștig mai puțin, mai modest, dar nu fac porcării. Eu am avut puterea să rezist la bani.
* Dar condiția, în general, a actorilor tineri?
Proastă. Nu mai muncesc. N-au școală, n-au profesori, nu mai vor să-nvețe, pentru că televiziunea îi atrage fără să aibă vreo calitate, nu-i controlează, nici nu-mi vine să mai vorbesc despre asta.
* Care este rolul pe care l-ați dorit și nu l-ați avut niciodată?
Păi am avut ocazia să-l joc și pe Hamlet să fim serioși, toată lumea vrea să-l joace pe Hamlet, de ce să nu recunosc, deși e un loc comun , dar eu am vrut pe bune și am studiat foarte serios. Și, când am venit la direcția Teatrului Național, primul rol pe care l-am jucat a fost în "Cui i-e frică de Virginia Woolf?". Și-a venit a doua zi la mine Alexandru Finți, care făcuse spectacole foarte bune, ca "Oameni și șoareci" sau "Idiotul", și mi-a zis: "Te-am văzut aseară și trebuie neapărat să joci Hamlet și te văd și cu un sweather negru, col roulè, ochelari...". M-a sedus grozav ideea. Pe urmă am stat și m-am gândit: ce vor spune toți leii ăștia bătrâni despre mine, că am venit să-mi fac roluri... Și-am renunțat, deși era propunerea altuia și cred că făceam ceva interesant.
* Cum se îmbătrânește frumos, domnule Beligan? Există un fel de-a fi ca să îmbătrânești frumos?
În primul rând vine din interior. Pe urmă sunt și niște rețete fizice, ca să zic așa: să mănânci cumpătat, să nu pierzi nopțile, să nu bei peste măsură. Asta e o meserie care cere o disciplină extraordinară. Trebuie să-ți reziste celula, cum zicea Maiorescu. Asta e o meserie grea, grea de tot, pentru că e singura artă în care făptuitorul este și instrumentul. Pictorul are șevaletul, altul are vioara... Eu am trupul meu, instrumentul meu și, dacă nu sună ca un Stradivarius, mai bine să nu sune deloc.
* Spuneți-ne câteva cuvinte despre români și România, pentru că ați început interviul spunând cât de mult iubiți România, că sunteți legat ombilical de pământul ăsta numit România. Cum vedeți românul, traversând aproape un secol?
S-a schimbat mult și, din păcate, s-a schimbat nu chiar de jos, de la talpă. Nu știu, nu sunt specialist, dar s-a alterat sufletește, moralmente. A fost tot timpul sub opresiunea cuiva. Cum poți să-l judeci dacă a trăit întodeauna încălecat, chinuit?!
* Dacă ați putea să reinventați lumea, cum ați face-o? Ar fi lumea pe care mi-o descriați la începutul interviului de la Iași, lumea aceea cu orchestră, bucurându-se de un cozonac bun, lumea aceea cu fanfară, lumea aceea în care amintirea cea mai importantă era legată de sărăcie, dar avea și frumusețe, și... o pâine sau un kilogram de prune?
Cred că ar fi un mare pas înainte dacă valorile adevărate ar fi recunoscute și puse la locul lor. Nu pot să cred că nu există în România actuală niște oameni care să corespundă marilor oameni care au făcut România cea frumoasă. Sunt și acum, dar ei sunt ascunși pe după copaci, pe după case, pe nu știu unde... Trebuie găsiți și puși acolo, în frunte.
* Citiți-ne ceva din testamentul dumneavoastră!
Din testamentul meu?
* La figurat, bineînțeles. În testamentul dumneavoastră, amintirile sunt cele mai frumoase? Ce le lăsați urmașilor, urmașilor urmașilor dumneavoastră? Ce le-ați lăsa, pentru că ei au ce să aleagă din toată viața dumneavoastră, dar dumneavoastră ce-ați lăsa în primul rând? Ce-ați scrie, în primul rând, într-un testament al vieții vieții dumneavoastră extraordinare?
Sunteți o fire iremediabil poetică, domnule Tucă, dacă dați prozaicului cuvânt "testament" o lumină emoționantă.
O urnă funerară nu lasă mesaje. Celor care au vrut ceva de la mine am avut grijă să le insuflu, de-a lungul vieții, dragostea pentru România cea curată și nobilă, care a dat marile spirite și pe marii ei ziditori. Și să muncească, împotriva tuturor greutăților, cu inteligență și viclenie, dacă e nevoie pentru strălucirea ei.
Sursa : Jurnalul National
This is a "lo-fi" version of our main content. To view the full version with more information, formatting and images, please click here.