Dupã atâta mers cu maºina, am fãcut popas pe o coamã de deal, sã ne dezmorþim. În zare, soarele rãsãrind de dupã munþi dezvelea cu lumina lui rece un oraº rãsfrânt pe malurile Murului cel învolburat. Ajunsesem la Graz.

Ne aºtepta genul de oraºul care nu se trezeºte prea dimineaþã ºi dacã stau bine sã mã gândesc, nici nu s-a trezit vreodatã, cât am stat noi acolo. Peste tot, domnea o liniºte împãcatã ºi o melancolie, încât cel mai firesc lucru pe care l-ai fi putut întreprinde în Graz era sã stai pe vârful colinei Schlossbergului, adicã a castelului, ºi sã bei bere.

Pe strãduþele înguste ce se-mpletesc pe malul apei, se ascundea un luminiº între case. Era curtea unui Hostel discret, la care am ajuns dupã ce în primã instanþã poposisem pentru o noapte într-un cãmin al studenþilor localnici, aflaþi atunci în vacanþã. Aici, mai în deal, un pârâu îºi ropotea apele întemniþat în catacomba ce-i permitea sã treacã nestingherit la vale, pe sub case.
Plouase o bucatã în acea noapte, dar mai spre dimineaþã, ploaia a încetat, lãsând în urma ei oraºul cotropit de un abur rãcoros care înceþoºa orizontul ºi estompa colþurile clãdirilor.
De la o vreme, soarele a-nceput sã dea culoare frunzelor strãvezii, iar ceaþa s-a ridicat. Pânã când cerului i-a mai revenit albastrul în obraji, noi am încercat sã recuperãm noaptea nedormitã ºi apoi, dupã amiazã, am ieºit la vânãtoare de poze ºi bere…

Arhitectural vorbind, Grazul nu e fastuos. Ceea ce îl evidenþiazã însã, este armonia. Clãdiri vechi ºi îngrijite, clãdiri noi, dar integrate în peisaj, strãzi cu aer medieval recondiþionate cu stil, spaþii verzi mici, dese ºi bine întreþinute, toate se adunã pe stânga ºi pe dreapta Murului. Cu cât te apropii mai tare de centrul oraºului, celebrul lor turn cu ceas din vârful Schlossbergului þi se impune tot mai autoritar ca reper.
În ce ne priveºte, ne-am ostoit tentaþia de a urca folosind acea „telecabina pe ºine” (sau Schlossberglift, cum îi spun localnicii), care urca o rampã spectaculos de abruptã, prilejuindu-þi cu aceastã ocazie o cel puþin la fel de spectaculoasã vedere panoramica ce se extinde cu fiecare metru urcat.
În vârful dealului, la ieºire, te întâmpinã Evul Mediu, plutind parcã ireal, undeva deasupra unui oraº incredibil de liniºtit ºi care de la înãlþime, se aratã a fi mult mai mare decât la prima vedere. O terasã întinsã pe marginea prãpastiei, te îndeamnã la bere.
Spectacolul vizual al înãlþimii, este însã contracarat cu brio de frumuseþile adunate în vârful acelei stânci ce vegheazã cu podoabele sale Murul cel deloc rãbdãtor s-o admire. Sala de bal a fortãreþei, rãmasã în timp fãrã tavan, a fost recondiþionatã ºi poate din nou gãzdui concerte. Aerul solemn ºi atmosfera ce-ºi pãstreazã vibraþiile medievale, te fac sã pãºeºti ca-ntr-un muzeu.
Ieºind apoi pe lângã turnul de observare, aleile se adunã spre parcul redutei – o bijuterie a naturii întocmitã de om. O armonie impecabilã, de la aºezarea pietrelor ºi înãlþimea firului de iarbã, pânã la forma copacilor ºi coloritul tufelor înflorite. Arcade de flori te întâmpinã la începutul cãrãrilor ce alunecã printre trandafiri. Undeva discret, parapetul de piatrã se sparge ºi face loc unor trepte. Însoþit de curcubeul miresmelor, printre valuri de petale înflorite pe culori, cobori într-un colþ de stâncã, unde dai de fapt de perla întregului parc. Strãjuit imperial de turnul cu ceas, luminiºul este locul unde uiþi de toate. Aceleaºi pietricele albe îþi întind cãrãri prin gazonul abundent, din care se înalþã trandafiri ºi iedere, care rãsfrânte ºi copleºite de boboci plesniþi în rozaliu, care încârligate în bolte ce strãjuiesc micile rãspântii.
Mai într-o parte, dale ruginii paveazã trotuarul din jurul unui arbust ce pare înflorit de secole: locul magic al îndrãgostiþilor de la ei…
Revenind la turnul cu ceas, care pare mai degrabã turla unei catedrale îngropate sub munte, poþi poposi ca sã-þi mai revii din visare, la o altã terasã, aflatã pe culmea dealului. Dincolo de ea, foiºoare, bãnci pitite la umbra copacilor pletoºi ºi un interesant punct de orientare cu distanþele în kilometri pânã în cele mai îndepãrtate colþuri ale lumii, sunt ºi ele printre punctele de reper, care îþi conduc încet paºii spre impunãtoarea statuie a leului.
Nici un loc n-a rãmas neexploatat pe vârful dealului. Totul armonios, adeseori superb, perfect, aºeazã o coroanã a naturii pe creºtetul unui oraº pe care nu-l vei mai putea uita.
Pe întortocheatele alei, ajungi la un moment dat ca într-un balcon al muntelui, ale cãrui coloane înfrunzite cu iederã îþi dezvãluie, la o oarecare distanþã, în mal, un sanatoriu. Cum o fi sã stai zi de zi în colþul raiului, privind de la înãlþimea idealã zãrile care cuprind pe de-a-ntregul Grazul, cu muntele ºi cu Murul, cu grãdinile ºi strãduþele, cu pieþele ºi terasele, cu bisericile ºi muzeele, cu hotelurile ºi magazinele, cu gara ºi stadionul – toate ca niºte bijuterii?...

Din înãlþimile Schlossbergului, un drum porneºte ºerpuind spre centrul vechi al Grazului. Ba o grotã, ba o troiþã, ba cotloane ce parcã duc spre fundul fântânii turcului (cea adâncã de aproape 100 de metri), toate se ivesc, întregind atmosfera de basm a dealului. În cele din urmã, ajungi, în fine, pe sub o poartã impunãtoare, într-o piaþã generoasã în mijlocul cãreia troneazã o impresionantã piscinã alimentatã de apa unei fântâni arteziene. Tot acolo, douã coloane susþin impunãtoarele statui ce onoreazã figuri imperiale de mult apuse.

ªi-o pornim apoi la vale… Pe o strãduþã pe care, ca sã v-o imaginaþi, am putea-o asemui cu cele din centrul vechi al Sighiºoarei. Departe însã de a fi un muzeu, strãduþa e plinã de lume, vitrine þipãtoare, terase… ce arcade, ce ferestre, ce uºi, ce coloane, ce minuþiozitate! Deºi vechi de sute de ani, casele se pãstreazã intacte. Rar câte o scãpare… ºi cu cât cobori mai aproape de piaþa cea mare, cu atât variazã mai mult arhitectura, cu atât avansezi mai greu, cãci toate meritã privite. Tenacitatea þie pusã la încercare: rãmâi gurã-cascã la intrarea în magazinul de bijuterii, ridici privirea cãtre balcoanele migãlos îngrijite, cauþi sã nu te împiedici de pietrele dolofane ce paveazã precis strada îngustã pe care eºti ferit de taxi-tricicletele ce pedaleazã grãbit spre diverse destinaþii. Apoi, pe dupã clãdirea cu pereþii croºetaþi þi se-ntinde în faþã subit, Piaþa Mare, miezul arealului inclus de patrimoniul UNESCO în analele sale.

Generos, luminiºul tãiat în vechea urbe cu secole în urmã, cuprinde toatã larma care ar putea vreodatã încãpea în Graz. Tramvaiele moderne, lipite de linii precum melcii de frunze, dar cu o vitezã sensibil mai serioasã, alunecã nestingherite dinspre deal ºi dinspre vale. Aici se înnoadã toate liniile, toatã lumea coboarã, toatã lumea urcã, toatã lumea zâmbeºte, toþi turiºtii fotografiazã, toatã lumea vorbeºte… Zumzetul acesta, armonios precum un concert melancolic rãsunând din încãpãtoarele sãli ale palatelor din preajmã, are un rost. În el se împletesc satisfacþia, mirarea, râsetele, curiozitatea. ªi peste toate, stoluri de porumbei dolofani planeazã ºtrengãreºte, aterizând printre acele tarabe cochete, aruncate precum zarurile în mijlocul pieþei, pe lângã grupul statuar din faþa primãriei.

O nebunie de cârnaþi nemþeºti, perpeliþi cum se cuvine, se vând calzi la turiºtii care nu ºtiu cum ºi de care sã mai mãnânce. Altfel, fructe, suveniruri, care mai de care încearcã sã facã din taraba cu pricina un parapet cât mai zdravãn ºi sã-þi împiedice ochii, ca nu cumva privirea sã-þi alunece cãtre malurile falezei de clãdiri care, la parter, sunt burduºite cu berãrii ºi diverse restaurante.
Aici înþelegi de fapt ce vor sã spunã nemþii când vorbesc despre bere… aici realizezi cã berãria e de fapt magazinul de unde poþi cumpãra oricare dintre sutele de beri existente în Graz. Toate formele, toate sortimentele, toate preþurile, pentru toate gusturile! Greu te lasã inima ºi mai ales stomacul, sã pleci. Dar, consolat de strãzile lãrgite, împodobite cu stil ºi înclinate suficient cât sã te-ndemne la mers lejer, te urneºti. Însã orice ai face, inevitabil, tot vei eºua printr-un restaurant, ceva… Te mai sacrifici la o bere, poþi sã te abþii? La ei, parcã ºi paharele alea sunt create pentru fiecare bere în parte (ºi între noi fie vorba, chiar sunt!).

Seara, se lasã aici mereu surprinzãtoare... Soarele, care reuºeºte sã se arunce peste Schlossberg abia pe la 10:00, apune în izvoarele Murului, prãbuºindu-se nãpãdit prin pãdurile din zare, undeva între ruinele Alpilor. Dar credeþi cã lipsa soarelui e un dezavantaj pentru aºa o locaþie?...
Noaptea, bijuteria oraºului se numeºte muzeul de artã. O clãdire futuristã, ridicatã în cinstea anului în care oraºul a fost capitala europeanã a culturii. N-are rost ca cineva sã-ncerce s-o descrie. Trebuie vãzutã.
Altfel, ghidat dupã turlele bisericilor, încerci sã te orientezi spre reºedinþã… Dacã ai însã de gând sã traversezi Murul, originalul restaurant din mijlocul curenþilor, nu trebuie sã-þi scape. Pare un ou secþionat, jumãtate cu tãietura pe apã, înãbuºind barul în cavitatea de sub sticlã, în timp ce, plutind cu tãietura în sus, cealaltã jumãtate constituie un amfiteatru la fel de spectaculos – terasa barului, dar ºi un original loc pentru concerte ºi reprezentaþii teatrale. Ce senzaþii ºi ce construcþie, care se transformã la rândul ei noaptea, cu ajutorul reflectoarelor colorate, realmente, într-un tãrâm de basm…
Luminile oraºului par la fel de vechi ca ºi clãdirile. Acalmia de peste zi, este completatã de cea de peste noapte. Cu toate astea, timpul ideal de vizitat oraºul, sau de întreprins aici orice activitate, pare a fi seara.

Se lãsa deci, cu toatã responsabilitatea, o searã jilavã, revigorantã. Nu era cald, dar nici prea frig. Pâlcuri ºi pâraie de oameni, coborau dealurile, trãgându-se din toate pãrþile înspre un altfel de miez al oraºului. Undeva, rãtãcit printre casele ostenite, se înãlþã impertinent un turn de sticlã, magnetizând „miºcarea de trupe”. La picioarele clãdirii cilindrice, tãiate cumva strâmb, trotuarul se lãrgea cu generozitate, fãcând loc umbreluþelor, care la rândul lor ocroteau toate neamurile de oameni, care cu zecile, cu sutele, cu miile chiar, încercau sã-ºi facã loc la un pahar de bere.

Puntigamer e berea localã – bunã bere! Înaintea „furtunii”, la Graz toatã lumea bea Puntigamer în faþa arenei UPC, strãjuite de turnul care face parte din arhitectura locaþiei. Când am ajuns ºi noi pe acolo, norii de pe cer, bufnind a furtunã, se adunau sã vadã o altfel de furtuna pe gazonul din Graz. Haita noastrã de „câini” a dat o vreme târcoale arenei. Prilej de a înþelege adevãratul sens al acestui cuvânt: „ARENA” – adicã acel loc unde ai parcare acoperitã ºi bine organizatã (aici, chiar sub nivelul gazonului!), unde, sub peluza gazdelor, ai magazinele clubului, berãria clubului, magazinele sponsorilor, restaurantele sponsorilor, casele de bilete – toate profitând de generosul platou din faþa intrãrii.

UPC ARENA, este una cochetã, prefaþatã de oraºul în care a fost ridicatã. Nici prea mare, nici prea micã, nici opulentã, nici discretã. Un spaþiu dedicat fotbalului ºi tuturor activitãþilor conexe, inclusã într-un parc sportiv ce mai cuprinde o salã ºi câteva terenuri, pe lângã care, bineînþeles, se gãseºte poarta din dos, pentru intrarea oaspeþilor. Altfel, de pe trotuar pânã la primul scaun, distanþa este de 5 metri. Odatã intrate echipele pe teren, Grazul se transformã; gradenele se umplu subit.

În acea searã, Sturm a fost pe gazon, în tribune ºi în vãzduh. Ca la un semn au pornit toate trei furtunile, însã dintre toate, cea a suporterilor a fost singura care a reuºit sa se dezvolte la nivelul aºteptãrilor. Cântece frumoase, coregrafii, pasiune, profesionalism managerial, toate se regãsesc la acel club care cu siguranþã ar merita niºte jucãtori mai valoroºi decât cei pe care îi are, pentru cã deocamdatã doar atmosfera creatã de „tifossi” din Graz este una pe mãsura urbei al cãrei nume aceºtia din urmã îl reprezintã plini de mândrie.

Într-un asemenea oraº fascinant, precum întreaga þarã, pe un stadion cochet, casa unor suporteri deosebiþi, Dinamo a reuºit sã se impunã, deºi, poate cã gazdelor li s-ar fi cuvenit mai mult victoria... Dar, atunci când reuºeºti sã câºtigi pe merit confruntarea cu un adversar atât de nobil, cantonat într-o „cetate” atât de falnicã ºi încurajat de niºte suporteri atât de frumoºi, realizezi cã poþi pretinde la rândul tãu, pe merit, toate acestea.
În armonia de la Graz, instabilitatea dinamovistã a reuºit sã-ºi demonstreze potenþialul. Acestea sunt, de fapt, cele mai frumoase victorii pe care fotbalul þi le poate oferi. Pline, concrete, dupã un meci frumos, controlat în totalitate, cu responsabilitate, cu maturitate. Sturm Graz este o echipã micã, dar victoria lui Dinamo a fost una mare, frumoasã precum superbul oraº de pe malurile Murului cel învolburat…

Mateo, permite-mi sa-ti spun Mateo, desi cei aproape 20 de ani diferenta dintre noi, ma obliga la mai multa politete. Am un motiv anume pentru care tin sa-ti urez ”La Multi Ani!”...

Eu sunt bãiatul care, trecând în fiecare dimineaþã pe lângã cârciuma în care tu te prezinþi la convocare prietenilor de pahar, se uitã insistent la tine, în timp ce merge agale pe lângã gardul terasei sau trece-n fugã direct printre mese, spre staþia de autobuz. Cã e ora 08:00 sau 09:00, tu eºti acolo aproape zilnic ºi pân’ la urmã, faptul cã ai o bere în faþã sau un ºpriþ conteazã mai puþin. Vorba e cã, în þara asta depravatã, dacã eu aº fi în locul tãu ºi tu ai alerga s-ajungi la datorie, n-ar fi nimic deosebit. Dar când tu, cel despre care tata îmi povestea cã ”s-a întors acasã” pe vremea când începeam ºi eu sã gust dinamovismul din tribune, ajungi sã nu mai ai un rost în viaþa asta, atunci eu care-n tine am vãzut un model demn de urmat, cum aº putea sã mai strâng din dinþi, sperând cã am sã reuºesc?

Prima datã când te-am vãzut sub umbreluþe atât de matinal, am fost ºocat, credeam cã e o întâmplare. Speram sã nu fii tu! Deºi au trecut 15 ani de când n-ai mai jucat pentru Dinamo, n-am cum sã nu citesc în privirea ta agilitatea decarului de alta datã. Rãmâi inconfundabil, Mateo. Nici un dinamovist cel puþin de-o seamã cu mine, nu te poate confunda ºi te asigur cã nici unul dintre noi nu suportã sã te vadã aºa! Chiar dacã aia e cârciuma ta, chiar dacã altfel n-o duci rãu, nu ne abandona, pentru cã nu asta e viaþa pe care ar trebui sã o trãieºti! Dacã voi, cei care aþi scris istoria cu care noi astãzi ne mândrim, aþi capitulat, atunci noi pe a cui onoare o mai apãrãm? Ale cui performanþe le mai venerãm? Ale cui victorii vrem sã le repetãm?

Tu nu poþi fi o cauzã pierdutã! Gândeºte-te la dinamoviºtii care s-au botezat datoritã þie! Gândeºte-te cã de fapt toþi bãieþii care þin azi brigãzile din peluzã se mândreau în ºcoalã, în liceu ºi în facultate cu tine! Gândeºte-te câþi dintre cei de la tribuna 0 nu þi-au aplaudat Gheata de Aur la vremea ei! Mateo, gândeºte-te cã mulþi dintre dinamoviºtii care vin acum în tribune o fac datoritã þie ºi gândeºte-te cã cu toþii aºteptãm renaºterea clubului nu de la conducere sau jucãtori, ci de la tine, de la Ando, de la Prunea ºi ceilalþi care ne-aþi înrobit sufletele prin prestaþiile voastre!

Dacã mi-ar fi spus cineva, n-aº fi crezut niciodatã cã, vãzându-l pe Mateuþ în fiecare dimineaþã, m-aº putea întrista, dar sper din toatã inima ca, într-o bunã zi, sã constat cã a trecut o sãptãmâna ºi tu n-ai mai apãrut la ºpriþ, iar seara sã te regãsesc la ºtiri privind în obiectiv la fel de superior ca-ntotdeauna ºi vorbind cu zâmbetul tãu dulce-amãrui despre acel Dinamo la binele cãruia contribui din nou ºi tu. Locul tãu nu poate fi nicãieri altundeva, iar tu trebuie sã fii primul care sã creadã ºi sã lupte pentru asta!

În dimineaþa asta, am sã plec spre serviciu cu inima strânsã. Nu de emoþie pentru meciul de disearã, ci pentru cã sper ca mãcar de ziua ta sã nu mai fii acolo, iar dacã va fi totuºi sã te gãsesc la ºpriþ, atunci, deºi nu þi-am vorbit niciodatã, am sã trec pe lângã tine ºi-am sã regret cã-þi spun gâtuit doar un ”La Mulþi Ani, Mateo!”, pentru cã dacã tu nu poþi, eu, noi, nici atât n-avem puterea sã te judecãm sau sã-þi reproºãm ceva…

P.S.> De dimineaþã, la ora 08:30, Mateo era deja "în formã" ºi instalat la masã...

(03.08.2010)

Ando, tu eºti ºi vei rãmâne unul dintre noi indiferent de ce performanþe vei avea ºi cum ne vei trata. Eºti un om în care ne putem pune speranþa, pentru cã te respectãm. Vremurile în care ne-ai fãcut fericiþi ºi ne-ai invãþat sã fim „câini”, nu le vom uita niciodatã. Hai, deci, sã vorbim cinstit..
Pentru oameni ca tine ºi ca Florin Prunea, Dinamo meritã sã trãiascã ºi meritã cu prisosinþã susþinutã. Dar dacã pentru doi oameni acest club meritã susþinut, asta nu înseamnã cã pentru doi oameni toatã ºobolãnimea de la Dinamo meritã toleratã ºi, prin prezenþa noastrã în tribune, giratã, recompensatã!

O singurã familie de oameni drepþi a fost în Sodoma înaintea cataclismului, iar aceasta a fost scoasã din cetate înaintea nimicirii. Nicidecum n-a mai fost toleratã sodomizarea pentru cã acolo erau ºi oameni drepþi. Aceastã regulã o aplicãm ºi noi acum. Felul în care ai fost alungat de la Dinamo în primul mandat, a lãsat în sufletul nostru rãni care, cicatrizate, se simt ºi astãzi, alãturi de multe altele vindecate sau încã deschise. Poate cã tu ai trecut peste, poate cã ai reuºit între timp ºi sã-i strângi mâna celui care te-a umilit, dar vezi, fiindcã eºti unul dintre noi, umilinþele tale sunt ºi umilinþele noastre, iar în faþa noastrã n-a venit nimeni sã-ºi cearã scuze (asta prin absurd) sau sã ne demonstreze cã îndepãrtarea ta a fost de bun augur pentru Dinamo.

Acum ai revenit ºtiind ce te aºteaptã, ºtiind cã în cetatea noastrã, din cauza unui clan, am plecat cu toþii, lãsând în voia sorþii destinul acestor ruine pe care nu suntem dispuºi sã le restaurãm. Ai gãsit deci un Dinamo al clanului, o fantomã ce poartã numele unui echipe aflate în moarte clinicã ºi care-i conectatã la aparate nu pentru a nu deceda, ci din contrã, pentru a nu-ºi reveni!
Da, vedem în tine un potenþial salvator, eºti unul dintre puþinii oameni pe care îi mai creditãm cu… speranþã (pentru cã de încredere am fost de mult jefuiþi), dar nu ne cere sã sãrbãtorim Paºtele în Vinerea Mare, pentru cã am mai fãcut-o în trecut ºi am fost traºi pe sfoarã de aceeaºi clicã de biºniþari care conduce în continuare destinele clubului nostru.

Ai revenit la Dinamo ºi ne-ai gãsit mai mulþi pe internet decât în tribune. Ar trebui sã te bucuri! Bucurã-te pentru cã încã ne mai pasã! Bucurã-te pentru cã încã mai aºteptãm sã se schimbe ceva, pentru cã n-am dezarmat complet, pentru cã încã n-am uitat de Dinamo! Bucurã-te pentru cã, cel puþin, ºtii de unde sã ne iei, cã încã ne mai uitãm la meciurile lui Dinamo! Ai spus cã te opreºte lumea pe stradã, bucurã-te! E semn cã suntem lângã tine, cã eºti unul dintre noi, cã ne pasã de munca ta, cã îþi împãrtãºim ambiþia! Dar, Ando, acum mingea este în terenul tãu. Simpla ta revenire pe banca lui Dinamo ne poate motiva sã sperãm la mai bine, nicidecum sã pornim puhoi la stadion! Pune-te pe treabã, fã o echipã de ”câini”, renunþã la fini, dã credit tinerilor, þine-i pe bancã pe cei care nu sunt în formã. Nu spoi jucãtori, nu permite clanului sã-þi impunã titulari, nu-l pune pe Torje sã batã penalty pentru cã-l urmãresc impresarii, nu lãsa conducerea sã-l vândã pe Helder, ascultã tribuna când strigã numele lui Liviu Ganea ºi gândeºte-te cã ni s-au uscat inimile aºteptând un nou idol în Ștefan cel Mare! Dacã nu înþelegi toate astea, nu putem face mare lucru împreunã!... Gândeºte-te cã noi ne botezãm copiii în alb ºi roºu, dar numai tu ºi jucãtorii pe care îi antrenezi pot sãdi în inimile lor adevãrata pasiune pentru Dinamo! Dã galeriei motive sã cânte pentru o echipã care sã-i merite susþinerea, lasã promisiunile ºi DÃ-NE MOTIVE Sà REVENIM LA STADION, ANDO!...

“Clubul de Fotbal Croat Hajduk Split” – ca sã folosim denumirea completã, este unul dintre impresionantele repere ale demnitãþii naþionale ºi sportive din fosta Iugoslavie. Cu o istorie de 99 de ani, clubul de pe coasta Dalmaþiei se prezintã drept unul dintre cele mai iubite ºi populare printre slavii sudici.

Cu un început romantic, în care au prevalat accentele de clandestinitate ºi partizanat, “haiducii” din Split au fost unul din instrumentele luptei croate pentru independenþã. Încã de la început, clubul s-a identificat cu naþionalismul din Split. Ajuns la maturitate în preajma celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, HNK Hajduk Split a avut tãria de a refuza la începutul anilor 1940 propunerea de a se alãtura Seriei A din Italia fascistã, preferând sã se retragã din orice competiþie, deºi oferta italienilor presupunea, pe lângã intrarea in Serie A, inclusiv construirea unui nou stadion ale cãrui costuri sã fie suportate integral de cãtre autoritãþi! În aceastã perioadã, Hajduk îºi câºtigã cel mai celebru suporter – pe Iosip Broz Tito, a cãrui armatã de partizani Hajduk a reprezentat-o pânã la finele conflagraþiei mondiale. Tito chiar a fãcut echipei din capitala Dalmaþiei o propunere de a se muta la... Belgrad, unde urma sã reprezinte în mod oficial armata iugoslavã! Deºi Hajduk a rãmas în Split, echipa ºi-a pãstrat titulatura de „favorita lui Tito”.

Pe vreme a când Nunweillerii aduceai lui Dinamo supranumele de „Câinii Roºii”, Hajduk Split îºi trãia anii „generaþiei de aur”, care aducea pentru club 5 cupe consecutive ºi trei titluri de campioanã. Când la Bucureºti, Dinamo disputa semifinala CCE împotriva lui Liverpool, Hajduk juca semifinala Cupei UEFA. „Epoca modernã” în istoria clubului dalmat începe în 1979, odatã cu mutarea pe superba arenã Poljud, construitã pentru o capacitate de 50.000 de spectatori ºi care actualmente oferã 34.448 de locuri.

Galeria „haiducilor” îºi are fieful în peluza nord a stadionului. „Torcida Split” este, pentru cunoscãtori, cel mai vechi grup organizat al suporterilor unei echipe de fotbal din Europa. Sub sloganul „Hajduk este nemuritoare”, „Albii” din Split (cum se autointituleazã) au dat prima reprezentaþie în octombrie 1950, la un meci împotriva rivalilor de la Steaua Roºie Belgrad. De atunci, Torcida, oficial sau clandestin, s-a identificat prin acþiuni atât în interiorul cât ºi în afara stadionului. Rivalitatea cu celelalte echipe din oraºele importante ale Iugoslaviei a îmbrãcat forme accentuate de naþionalism, care au culminat cu participarea organizatã la rãzboiul ce a urmat dezlipirii de Iugoslavia, la începutul anilor ’90. Actualmente, Hajduk Split are fan cluburi inclusiv în oraºele din celelalte republici foste iugoslave, precum ºi în Germania, Olanda, Elveþia, Albania, etc. Dincolo de pasiunea lor extremã, ultraºii lui Hajduk se identificã ºi printr-o organizare impresionantã, inclusiv la nivel juridic.

Una peste alta, „haiducii” sunt cel mai galonat club de fotbal croat din fosta Iugoslavie, depãºindu-i de departe pe cei de la Dinamo Zagreb, care dominã însã cei 18 ani care s-au scurs de la înfiinþarea campionatului croat. De altfel, Dinamo – Hajduk este marele derby al Croaþiei, pe care dinamoviºtii l-au dominat ºi perioada iugoslavã ºi îl dominã ºi acum în aceeaºi manierã în care Dinamo al nostru dominã derby-urile cu steaua.
Hajduk s-a mai întâlnit pânã în prezent cu douã echipe româneºti. Cu Universitatea Craiova, pe care au eliminat-o în 1984 din Cupa UEFA ºi cu steaua, cu care ºi-a împãrþit victoriile în Grupele Ligii Campionilor în 1994. Anul trecut, dalmaþii au participat tot în preliminariile Europa League, unde au fost eliminaþi în acelaºi tur de mai vechea noastrã cunoºtinþã, MSK Zilna.

Avem de a face aºadar cu o echipã a cãrei tradiþie ºi organizare ne eclipseazã. Apoi Hajduk, este ºi una dintre cele mai importante pepiniere din centrul Europei. Alen Boksic, Milan Rapaic, Igor Tudor, Aljosa Asanovic, sunt doar câþiva dintre jucãtorii lansaþi în ultimele decenii de Hajduk Split.
Mai motivant decât orice altceva pentru suporterii dinamoviºti la aceastã întâlnire ar trebui sã fie confruntarea cu peluza croatã, care înainte de a ne înspãimânta, este un model de organizare, demnitate ºi devotament. Sã nu uitãm dictonul Torcidei lor: „statele ºi campionatele s-au desfinþat, Hajduk este nemuritoare”. Pentru acest meci va trebui sã ne facem temele ºi sã ne pregãtim aºa cum se cuvine, la Bucureºti nu vin niºte moldoveni la vizitat Piaþa Centralã ºi la fãcut contrabandã cu þigãri, vin niºte fotbaliºti ai cãror suporteri îi îndeamnã sã ne mãnânce de vii! Sã ne încordãm forþele ºi sã-i întâmpinãm cum se cuvine! Spectacolul din tribune încurajeazã performanþa, nu o creeazã.

În rândurile de mai sus, ne-am propus sã prezentãm într-un mod apreciativ un club care meritã respectat. Altfel însã, este cale lungã de la apreciere ºi respect, pânã la a-i considera favoriþi în dubla cu Dinamo. Hajduk este Steaua Croaþiei pentru cã îmbracã o serie de atribute care se regãsesc ºi în ghena de la marginea Bucureºtiului: culorile, legãturile strânse cu armata, afinitatea pe care un fost dictator a avut-o faþã de club.

Hajduk n-a fost niciodatã peste Dinamo ºi nici acum nu este. Nu este o dublã în vederea cãreia trebuie sã sãpãm tranºee, ci apãrându-ne cu câte un scut de bolovanii lor, sã-i alergãm cu baionetele! Adeseori, croaþii luptã straºnic, dar asta trebuie sã fie una dintre dãþile în care se vor prãbuºi frumos...

La mulþi dintre noi, coperta revistei oficiale a clubului, care titra în vara anului 2001, cu litere de-o ºchioapa: „CLAU-GOL” va rãmâne întipãritã în memorie pentru eternitate. În imaginea de fundal, apãrea, desigur, atacantul care îºi fãcuse deja un nume la Universitatea Craiova ºi care acum ajungea în „Groapã” pe aceeaºi sfântã filierã pe care au venit Balaci ºi Cãmãtaru. Era Claudiu Niculescu ºi inconfundabila sa privire care înfrunta soarele.
Cine ar fi crezut atunci, cã între Dinamo ºi Claudiu Niculescu, avea sã se lege o poveste atât de bogatã, încât iatã, acum, când tragem linie, putem spune cu mândrie cã nici un alt club din România nu a avut în curtea sa, în ultimii 10 ani, un jucãtor de talia lui Clau-Gol?

Mai presus decât cuvintele, care la astfel de momente sunt ºi ele încãrcate de emoþie, stau faptele, iar aici Niculescu a avut de-a lungul carierei, pe lângã noroc, ºi decizii inspirate. Poate cã n-a reuºit la echipele din strãinãtate, poate cã a fost privat de ºansa de a evolua în Liga Campionilor, dar toate neajunsurile pãlesc în faþa palmaresului sau care compenseazã sincopele profesionale cu satisfacþiile sentimentale.
Niculescu a fost un cuceritor. Unul dintre puþinii jucãtori ovaþionaþi de întreg stadionul Dinamo. Claudiu este unul dintre prea puþinii dinamoviºti cãrora noi, toþi ceilalþi, îi putem mulþumi la unison. Într-o epoca a mercenariatului, Niculescu a fost idolul datoritã cãruia puºtii s-au îndrãgostit de Dinamo. La „umbra” sa, clubul ºi-a promovat tinerii, care au crescut alãturi de un exemplu cum nu se poate mai potrivit. Spiritul lui Dinamo s-a regãsit în el ºi în prea putini alþi colegi de-ai sãi. Tocmai de aceea, valoarea unui astfel de om este, în aceste vremuri, cu atât mai mare.

Acum, ca o ultimã dovadã a responsabilitãþii pe care o are, Claudiu a ºtiut sã facã ceea ce toate celelalte mari legende al lui Dinamo au fãcut. Epilogul unei cariere impresionante se va scrie pentru el la Universitatea Cluj.
Poate cã de-a lungul timpului, la ªepcile Roºii nu au ajuns cei mai valoroºi oameni de la Dinamo. Poate cã uneori, dintre cei „detaºaþi” acolo, unii au dezamãgit. Acum însã, sperãm ca prietenii de la Cluj sã-l primeascã cu braþele deschise ºi sã-l respecte pe cel care în „Groapã” va fi întâmpinat pe veci cu pâine ºi sare.

Mâine, pentru Clau-Gol!

Cel care a jucat, a înscris ºi s-a bucurat împreunã cu noi,
A fost înfrânt, n-a dezarmat, dar a plâns alãturi de noi,
A fost un model, a rãmas un idol ºi va fi mereu unul dintre noi.

Mulþumim, Claudiu!

"Nu e cea mai fericita tragere, noi preferam altceva, gen Andorra. Aveam si variante mai bune, dar ne vom califica” – a declarat Florin Prunea dupa aflarea celor doua posibile adversare din turul 2 preliminar al Europa League de anul acesta.

Adica, daca si in aceste conditii, reusim sa ne plangem de „calibrul” adversarului, cam ce ar trebui sa se intample, domnule Prunea, ca sa fie macar odata si clubul Dinamo, multumit de ce i-au harazit sortii? Era o vorba, care spunea ca norocul ti-l mai faci si singur. De aceea, din contra, in aceste tururi preliminare, in care Dinamo – nu-i asa? – isi va „testa fortele” cu echipe de valori inferioare, ar fi trebuit sa ne dorim, tocmai cei mai dificili adversari posibili! Sau isi imagineaza cineva ca, dupa un 7-0 cu FC Santa Coloma, stadionul din Stefan cel Mare s-ar umple subit de suporteri dornici sa isi ovationeze idolii?
Tributari fiind aceleiasi mentalitati paguboase care ne-a invatat sa ne multumim cu prea putin sau deloc, am ajuns sa ne temem si de propria umbra si, din pacate, Florin Prunea, omul de la club cu cel mai important capital de imagine in ochii suporterilor, ne arata ca mentalitatea nu se poate schimba cu una, cu doua…

Pe de alta parte, Ioan Andone vine si spune, referindu-se la felul in care Chiacu si-a manifestat, de la Timisoara, „respectul” fata de Dinamo: „Cînd o echipã te refuzã, este normal sã te comporþi cum s-a comportat el”. Saracu’… uite cum a fost el refuzat de club!... Adevarul e ca, la ce „pile” are Hristu (la baiatul asta, si numele si prenumele par a fi doua sudalme!) e de mirare ca inca n-a ajuns capitan la Dinamo! Cui ii iei apararea, nea Ando? Acele cuvinte strigate de machidon, se refereau si la tine!...

Domnilor, daca e sa vorbim de certitudini in aceasta perioada tulbure din viata clubului, va spunem noi ca, venind cu astfel de atitudini si declaratii, o sa aveti suporterii in tribune… din parti!

E sãrbãtoare, dar Dinamo e palatul nunþii din poveºti rãmas pustiu, cu uºile deschise, cu toate candelabrele aprinse ºi cu masa întinsã. Nu se aºteptã musafiri ºi oricum n-a rãmas nimeni sã-i întâmpine. Noi suntem în pãdurea din spate, ne batem parte-n parte.
Ne-am sãpat singuri groapa, ºi dupã ce am fãcut-o suficient de largã pentru a ne cuprinde pe toþi (asta n-are pistã...), am pornit spre fundul prãpastiei. Acum, stãm cu toþii înghesuiþi ºi privim spre povârniº, aºteptând s-aparã cineva sã ne îngroape. Spre surpriza noastrã însã, suntem cu toþii aici. N-a rãmas nimeni la lopatã, nimeni sã sãrbãtoreascã 14 mai…

În interiorul clubului grâul nu poate fi separat de neghinã, deci n-am decis sã luãm onoarea ”câinilor” asupra noastrã ºi am spus cã Dinamo suntem noi. Dar ce-am fãcut cu acea onoare? Am împãrþit-o ca pe averea unui rãposat, iar când am epuizat-o, ne-am încãierat pe ultimele firimituri. Pe câmpul de bãtãlie, steagul lui Dinamo zace abandonat în praf. Noi ne batem pe muniþie, cãci cu ultimele cartuºe vrem sã ne împuºcãm între noi.
Suflete pustiite, secate de pasiune ºi reumplute cu venin, populeazã acum piepturile alb-roºii ale celor care cândva fãceau front comun. Cine aflã acum despre Dinamo n-ar crede cã timp de 62 de ani n-am procedat la fel. N-ar crede cã am fost campioni în teren ºi în tribune. N-ar crede cã suntem singurii ultra… n-ar crede cã noi umplem mereu marile stadioane… n-ar crede cã niciodatã nu suntem triºti…
ªi cum erau aruncaþi pe braþe Dinu ºi Andone de cãtre jucãtori dupã ce au cucerit titlul! ªi cum mai petreceau conducãtorii alãturi de suporteri în club pe 10 mai! ªi cum am strigat cu toþii ”AUGH, AUGH, AUGH!” la meciul cu Lazio!... Ce s-a întâmplat cu noi? Unde sunt ”câinii” care erau gata sã moarã ºi cu Dumnezeu de gât pentru Dinamo?

În epopeea alb-roºie, s-a mai încheiat un capitol, dar asta doar în ce ne priveºte, pentru cã în rest, Dinamo n-a început ºi nici nu se va sfârºi odatã cu noi, iar dacã cineva ar putea pretinde una ca asta, în orice caz, nu dintre noi ar fi acela. Poate Nunweiller s-o spunã, poate Dinu sau Dudu ori Angelo Niculescu… dar dacã au murit Traian Ionescu ºi Dumitrache ºi n-a murit Dinamo, atunci cu atât mai puþin se va crãpa cerul când om crãpa ºi noi!...

Pulhac si Moþi nu mai sunt impresariaþi de clan, iar asta e o veste bunã. Dar haideþi sã nu ne îmbãtãm cu apã chioarã. Mai e mult pânã departe ºi nu vom începe sã dãm credit conducerii, atâta vreme cât practica jumãtãþilor de mãsurã nu va fi abandonatã!

În fapt, Moþi nu se mai afla în haremul clanului de când s-a întors din Italia, iar Pulhac nu era nici el printre favoriþii „albanezilor”, având doar o înþelegere verbalã cu aceºtia. Deci mult zgomot pentru nimic, pânã acum. De altfel, în situaþia lui Pulhac mai sunt ºi o serie de alþi jucãtori dinamoviºti, însã pânã la urmã, pe noi aceste aspecte de ordin tehnic ne intereseazã mai puþin.

Ceea ce vor cu adevãrat dinamoviºtii, este încetarea influenþei clanului Becali la Dinamo. Dezertarea comandatã de la Cluj trebuie sã rãmânã un caz izolat, nu sã devinã un precedent, ori, din acest punct de vedere, „relaþiile de parteneriat dintre Dinamo ºi fraþii Becali” se autoprejudiciazã, din moment ce capii clanului sunt mai parteneri cu Dinamo, decât este Dinamo cu ei. Ce conteazã în relaþiile dintre Dinamo ºi impresari, este influenþa, autoritatea pe care o manifestã ’mnealor asupra jucãtorilor. Degeaba nu mai sunt ei reprezentanþii legali ai fotbaliºtilor, dacã echipa se rupe în continuare la comanda lor.

Un club serios trebuie sã-ºi facã o politicã din grija pentru relaþiile legale cu jucãtorii. „Divide et imprea” trebuie sã guverneze în acest caz; cu cât în mijlocirea relaþiei jucãtori - club existã un numãr mai mare de agenþi, cu atât riscul unei presiuni din partea acestora din urmã scade. Dacã un agent reprezintã interesele a doi fotbaliºti din cadrul lotului, influenþa lui este limitatã pe mãsurã, dar când clanul vorbeºte pentru 80-90% dintre jucãtori, atunci în mod cert riscul scãpãrii echipei de sub control este unul real ºi mai ales permanent! ªantaj, practic: „faci cum spunem noi, sau echipa nu mai intrã pe teren!” Dar la Dinamo, „albanezii” au o putere chiar mai mare de atât. Spre exemplu tinerii din pepiniera clubului, care la sfârºitul junioratului semneazã, cu doar câteva excepþii, in corpore, contracte de impresariat cu clanul. Cei care nu o fac sunt sortiþi anonimatului, asta în caz cã nu au semnat cu vreun alt impresar subordonat caracatiþei becaliene, cãci sunt ºi d-ãºtia. Pe acelaºi plan se situeazã ºi rãzboaiele care au precedat în ultimii ani numirile de antrenori pe banca tehnicã a primei echipe. Sã fim sinceri, fãrã acordul lor, n-a fost nimeni instalat la Dinamo! Chit cã nu a fost numit un antrenor propus direct de ei, este evident cã ’mnealor au luat la cunoºtinþã ºi au tolerat numirea (fie doar ºi iniþial – cazul Bonetti).

Mai important însã decât toate aceste constatãri, sunt soluþiile, iar în cãutarea lor trebuie plecat de la aceastã premiza simplã ºi greu de digerat: fotbalul românesc este de facto dirijat de ceea ce am ajuns sã numim „CLANUL”. Aici intrã fraþii, vãrul, acoliþii, asociaþii, protejaþii, etc. Realitatea este cã a întrerupe total colaborarea cu ei, înseamnã a te autoexclude, în timp ce continuarea „relaþiilor de parteneriat” ar echivala cu o capitulare. Pânã acum, Dinamo a mers pe lângã peretele autoexcluderii, zgâindu-se în acelaºi timp la vitrina capitulãrii. În timp ce conducerea este mai degrabã tentatã sã treacã dincolo de geam, suporterii sunt tentaþi sã sarã dincolo de zid.

Este nevoie de un context, de o miºcare coordonatã în acest sens. Participãm la o luptã care ne implicã de-o parte a baricadei unde nu suntem singuri. Degeaba vom sãri noi la bãtaie, dacã nimeni nu ne va susþine (singuri nu putem reuºi!). Pentru ca Dinamo sã poatã prospera într-o eventualã epocã „post-albanezã”, miza trebuie pusã pe înlãturarea monopolului exercitat de clan asupra întregului fotbal românesc ºi nu doar la Dinamo. Treaba asta însã, dupã cum probabil realizãm cu toþii, poartã numele de REVOLUÞIE, cã pe baza DNA-ului…

Adevaratele calitati stralucesc mai puternic in momentele dificile. La fel caracterele. Dar teoria asta nu functioneaza si la Dinamo, caci in ultimele zile, e întuneric-bezna pe aici! Pentru dinamovisti, primavara de anul acesta a fost una timpurie, dar sfarsita prematur. Da, e frumos sa visam atunci cand avem ocazia, dar tristul adevar este ca iar ne-am inecat ca tiganu’ la mal, la fel ca si anul trecut.

Am trait meteorica satisfactie de dupa meciul cu steaua ca pe un viciu, epuizat cu mult inainte de a deveni o implinire. Toate mizeriile clanului, tot fariseismul creditorilor, toate manevrele murdare din jurul echipei, nu puteau fi ascunse sub pres de o victorie in derby. De fapt, nimeni si nimic n-ar fi putut face asta. De aia, intr-un prea tarziu final, am descoperit faptul ca ranile lasate netratate ne-au devenit fatale. Dar chiar si daca am da acum timpul inapoi, crede cineva ca lucrurile s-ar putea intampla si altfel?

Suntem cea mai romaneasca echipa din Romania! Avem si filozofi si redusi mintal (e drept ca s-ar putea sa scapam in cele din urma de Turcu), incapatanati si lingusitori, parveniti si sifonari. Jocatori cinstiti putini, completati de mercenari. Avem ingeri demonizati, dar si demoni pocaiti. Stelisti naturalizati, fosti dinamovisti repatriati. Mai avem suporteri de vreme buna, dar si revolutionari neinspirati. Profitori de vreme rea si martiri, unii devotati echipei, altii intereselor. Din punct de vedere profesional, Dinamo stabilieste noi recorduri negative si nu-i putin lucru sa traiesti s-o vezi pana si pe asta, dupa cum spunea Dinu.

Suntem o tocanita care contine toate mirodeniile si mucegaiul romanesc, toata apa clocita a Dambovitei, in care fierbem porumbeii pacii. Folosim securea razboiului la sculptat caractere, pe care apoi le lustruim cu drujba. Ai nostrii dorm incaltati cu getele si joaca fotbal in slapi, iar noi militam pentru introducerea spritului pe stadioane si mancam coliva la desert. Ne facem frate cu dracu' si, dupa ce trecem puntea, cumetri cu frate-su’ ca sa-i putem face vant in apa. Apoi, ca sa scapam de cumnat, ne cununam cu sora-sa, intr-un nesfarsit lant al slabiciunilor pe care nici un sfant nu si-ar dorie sa-l rupa – daramite Borcea sau Badea? Tinem cu dintii la dreptul nostru de a NU ne schimba singuri soarta, pentru ca toate sunt deja doar asa cum ar putea sa fie. Chiar daca speranta mai exista, asta nu inseamna ca se va si schimba ceva. Nimeni nu-i dispus s-o faca. Nici acum, nici la vara, nici din toamna. De fapt, om mai trai noi, oare, suficient incat s-o vedem si p-asta?...

Efemeritatea armoniei la Dinamo, este adesea un subiect cu tenta filozofica. Sub emblema cainilor rosii, instaurata dupa 1998, dinamovistii au cunoscut doar doua anotimpuri: primavara si iarna. Niciodata, cei doi cainii care ne impodobesc steagul alb-rosu, n-au putut reprezenta rezistenta, predispozitia la „cursa lunga” – iar aceasta a fost si va ramane, cea mai mare durere a fotbalului dinamovist din „epoca moderna”.

De la desprinderea de clubulul sportiv, nu am castigat niciodata doua titluri consecutive. Niciodata, cucerirea unui campionat nu a fost dublata de un parcurs respectabil in cupele europene. De cate ori trofeele castigate ne-au adus bucuria in suflete, facand sa renasca in noi speranta spre performantele catre care tanjim de atat timp, de atatea ori e primavara. Si dupa fiecare astfel de primavara, o cumplita iarna se asterne sa ofileasca micul nostru bonsai alb-rosu. Ca vantul sunt maturati jucatorii spre alte meleaguri; ca vulturii se napustesc de sus actionarii, smulgand cu ghiarele lor antrenorii, din 6 in 6 luni. Cei care rezista mai mult, fie datorita performantei, fie datorita sacrificiului de sine, sfarsesc prin a-si vedea demnitatea calcata in picioare, in timp ce sunt fortati sa plece din club pe usa din spate. De aceea, intre suporteri si conducere, nu poate fi liniste, iar cand nici gloante, nici sudalme nu zboara pe deasupra baricadei, e pentru ca rareori realizam cu totii ca, spre binele interesului comun, putem accepta perioade de armistitiu. Asa se nasc firavele noastre primaveri, mult mai scurte decat iernile si care incep incet, s-adune seva in potirul armoniei la Dinamo, unul altfel gol si prafuit.

Ne-am regrupat in acest inceput de an, iar Dinamo s-a schimbat miraculos la fata. Mai degraba ajutata de alinierea astrelor decat de aportul financiar al actionarilor, echipa a inceput sa joace si sa-si reapropie suporterii. Dinamo este neinvinsa in acest an si pare ca asistam la o noua primavara alb-rosie. Dupa meciul de la Urziceni insa, unul care, spre cinstea combatantelor, va ramane clasat in istoria acestui sezon intre cele mai spectaculoase, paharul spre care priveam, considerandu-l mai degraba pe jumatate plin decat gol, a inceput sa se clatine. Brusc ne-am amintit de ciclicitatea istoriei noastre, de efemeritatea armoniei dinamoviste… Si ar fi fost, totusi, o primarava dureros de scurta, daca rana deschisa de un zugrav, peste care gestul protocolar necalculat al lui Nicolae Badea a presarat sare, n-ar fi fost curatata si pansata de gestul onorabil al unui om pe care, de acum incolo, il putem numi prieten. Paharul pe jumatate plin, nu mai e pe cale sa se verse. Ne putem trai linistiti primavara in continuare…

***

Din situatia creata in urma inmanarii de catre Nicolae Badea a tricoului cu nr. 11 directorului de la Honda, exista o singura iesire. Uzantele de protocolul presupun multa abilitate si inspiratie, iar o gafa nu poate fi in nici un caz indreptata printr-o alta gafa. Ar fi fost o injosire pentru FC Dinamo sa solicite returnarea tricoului, dupa cum o astfel de cerere ar fi echivalat cu o jignire adusa partenerului japonez. In aceste conditii, singura cale de iesire era ca partenerul sa sesizeze gafa si, daca gaseste de cuviinta, sa returneze din proprie initiativa tricoul. Nimeni nu-i putea cere sa o faca si nimeni nu-i putea imputa o eventuala pasivitate. Cu toate acestea, domnul Hirotomo Kani a avut inspiratia de a reactiona ca un adevarat gentleman in aceasta situatie, lucru pentru care, in numele suporterilor dinamovisti, siteul DinamoMania ii multumeste sincer.

ARIGATO GOZAIMASU, HIROTOMO KANI SAN!