Dumnezeu nu doarme. Nici noi.

Craiova istericilor disperaţi, Mititelu şi S. Cristescu, a luat bătaie acasă. Chiar în noua ei casă. Păcat de superbul stadion de la Drobeta Turnu-Severin (capacitate 25.000 de locuri!) – construit şi el, fireşte, de comunişti, în anii 80. Păcat că nu a găzduit o echipă de prima divizie de valoare, ci una care va retrograda. În schimb, Dinamo a bătut clar în deplasare. A bătut o echipă, Internaţional-Argeş, absolut admirabilă. Echipa asta merită, de departe, să rămînă în divizie. Nu e cu nimic inferioară Stelei, Rapidului sau Timişoarei. Şi nici lui Dinamo, pe alocuri, ca să fim corecţi. Ionuţ Badea face treabă bună. E un antrenor cu ştaif.

În meciul de la Piteşti, Dinamo a făcut o primă repriză modestă tactic. A lăsat adversarului iniţiativa la centrul terenului şi a făcut un marcaj inexplicabil de generos. Vorba lui Cornel Dinu, ăsta nu e marcaj, e filaj. La gol, Pulhac şi-a talonat pe o distanţă de 25 de metri adversarul direct, în bandă, fără să îl atace, fără să încerce deposedarea, fără să îi incomodeze în vreun fel centrarea. Am mai văzut astfel de greşeli pe parcursul jocului. Am mai spus-o şi altă dată. Fundaşii laterali nu trebuie să permită centrările adversarului, fără să le facă nici un fel de opoziţie. Pentru asta, este nevoie de inspiraţie şi decizie, dar şi de un dublaj zonal impecabil, făcut, de preferat, de către mijlocaşul lateral respectiv, care să contracareze eventuala scoatere din joc prin dribling a fundaşului. Altfel, neincomodată, centrarea vine aproape de la sine, are şanse mari de a fi una reuşită – ceea ce s-a şi întîmplat la Piteşti – cu consecinţe pe tabela de marcaj. Paradoxal, cel mai inspirat la acest capitol a fost Andrei Cristea, care, în situaţiile defensive în care a fost implicat, în preajma careului propriu, în flancul nostru stîng, a fost realmente enervant pentru adversari, aceştia nereuşind să centreze de lîngă el niciodată.

La pauză, s-au făcut corecturile tactice necesare şi s-a mărit viteza de joc, altfel, o problemă perpetuată la Dinamo de ani de zile. A fost înlocuit Adrian Cristea, care nu excelează la accelerări şi în verticalizare pe un teren greu şi alunecos şi a fost introdus Alexe, mai rapid şi mai devotat sacrificiului. Uşor confuze, atacurile noastre – ajutate de „buldozerele” liniei mediane – au reuşit totuşi, încet dar sigur, să împingă adversarul sub zidurile proprii, obligîndu-l să greşească şi, finalmente, să cedeze. Dacă în prima parte Dinamo jucase ezitant, parcă neconvinsă de valoarea ei sau, dimpotrivă, din aroganţă nejustificată faţă de echipa locală – ceea ce a adus-o, după golul primit, în captivitatea jocului precipitat, nervos şi nerăbdător, în partea a doua Dinamo şi-a luat condiţia în serios, forţată de împrejurări. La final de partidă, a celebrat, cum ar spune englezii, împreună cu devotaţii ei suporteri. Victorie clară, meritată.

Intriga partidei s-a rezolvat, însă, în jurul a două faze cheie, în repriza secundă, ambele rezolvate în stil de mare arbitru de Cristi Balaj, fără ca asta să însemne că băimăreanul e un arbitru fără cusur. În prima dintre ele, aceea din min. 57, M. Niculae, demarat pe stînga, este tras de tricou şi răsucit de adversar. Fluturarea şi încreţirea instantanee a tricoului alb-roşu trădează şi pun în evidenţă existenţa indubitabilă a faultului. Dinamovistul se dezechilibrează, se răstoarnă din dinamica alergării şi cade. Arbitrul dictează, firesc, regulamentar, lovitură liberă. Evident, el nu are nici o vină că, în urma acesteia, apărarea argeşeană nu a reuşit să îndepărteze pericolul creat în careu şi Dinamo a egalat.

A doua fază cheie a fost aceea a golului trei, din min. 75, tot cu M. Niculae în prim plan. De astă dată, el îşi urmăreşte adversarul direct, în aceeaşi zonă din stînga, în colţul careului argeşean. Vîrful dinamovist realizează o stratagemă de antologia umorului cu Stan şi Bran. Îşi „gîdilă” adversarul pe umărul stîng, acesta se opreşte să vadă „cine bate la uşă” acolo(!) şi Niculae se insinuează parşiv prin spatele lui, ca un veritabil spion aflat în exerciţiul misiunii, în interiorul careului, oferindu-i lui An. Cristea golul pe tavă, ca în curtea şcolii. Comentatorul tv ţipă că a fost fault şi că Securitatea l-a strîns cu uşa pe arbitru – cum făcea cu trădătorii de patrie ieri, ajunşi dizidenţi anticomunişti azi – ca să nu dea fault împotriva lui Dinamo. De fapt, jucătorul argeşean nu a avut de ce să nu continue alergarea cu mingea la picior, întru apărarea propriilor metereze şi evitarea golului, căci de căzut din „faultul” respectiv a realizat şi el că nu avea de ce să cadă fără a risca un cartonaş galben pentru simulare! Cum nu a făcut-o şi s-a oprit, cedînd astfel inabil lui Niculae posesia mingii, a tras ponoasele. Dinamo a marcat un gol perfect regulamentar. Proasta inspiraţie a fost a apărătorului Curţii Argeşului şi asta a pecetluit soarta bătăliei.

Sigur, azi organele de presă se isterizează din nou contra lui Dinamo. Ce altceva le-a mai rămas? Falimentul? În special, se isterizează, văd, „organele” lui Sîsîilă şi-ale lui Şontorogu’. Nu-i nimic. Dumnezeu nu doarme. Dar, nici noi! Pe comentatorul tv al meciului, Dan Ştefănescu jr., dacă nu greşesc, îl ştiam mai corect ceva şi mai echilibrat. Constat cu regret, că, de un timp, se situează şi el în postura de agent al isteriei antidinamoviste, pe care o preferă imparţialităţii jurnalistice. Deocamdată, îl voi trata cu îngăduinţă pe acest băiat, din respect pentru părintele său – reputatul medic şi comentator radio Dan Ştefănescu senior, jurnalist exemplar de sport – recomandîndu-i, sincer, să nu se prostitueaze profesional şi să nu întineze reputaţia aceluia care i-a dat un nume de onoare şi a cărui voce rămâne în fonoteca de aur a radiodifuziunii române .

Şi, pentru că veni vorba, să amintesc faptul că Dan Ştefănescu senior a făcut cinste, ani de zile, emisiunii radio „Fotbal, minut cu minut”, moderată de inegalabilul Gheorghe Minoiu, dispărut înainte de vreme, emisiune prefaţată, deseori, cu pronosticurile foiletonistice ale unor bijutieri ai cuvîntului gazetăresc ca regretatul Ioan Chirilă sau Mircea M. Ionescu. O emisiune, în care ascultam captivaţi prestaţia vocală inconfundabilă a unor crainici-reporteri de elită,  jurnalişti prin vocaţie şi caracter, precum Ion Ghiţulescu, Sebastian Domozină, Nicolae Soare, Dumitru Pelican, Dan Voicilă, mai sus-pomenitul Dan Ştefănescu, Nicolae Secoşan, Victor-Tudor Popa, Grigore Ilisei, Radu Urziceanu, Ion Mureşanu, Coca-Cosma Teoharie sau Corneliu Mihăilescu. Unii dintre ei au trecut, cum spuneam, în lumea umbrelor. O, tempora! Pe alţii, mulţumim divinităţii, îi mai avem printre noi şi sperăm să-i mai avem încă mult timp. Jurnalistica românească are nevoie atît de mult, în timpurile din urmă, de repere valorice şi profesionale veritabile.

de ( Nicu ) ( 28.02.2010 16:05 )